Alina Bârgăoanu este profesor universitar, decan al Facultății de Comunicare și Relații Publice din cadrul Școlii Naționale de Științe Politice și Administrative (SNSPA). Activează de asemenea drept cercetător afiliat al Bernadotte Folke Academy (Suedia), grupul de cercetare privind amenințările hibride. Doamna Bârgăoanu este și expert în cadrul Knowledge Expert Committee, European Citizens’ Panel on Preparedness (Comisia Europeană) și membru în Advisory Board al European Digital Media Observatory.
1. Sunteți implicată în numeroase foruri europene care combat dezinformarea. Dincolo de reglementări și algoritmi, credeți că mai putem vorbi astăzi despre un “adevăr comun” în societate, sau am ajuns în punctul în care fiecare comunitate își construiește propria realitate, imposibil de penetrat de fapte?
Alina Bârgăoanu: În era tehnologiilor algoritmice și a supra-abundenței informaționale, fiecare persoană/cetățean/utilizator își poate construi, sau are senzația că își poate construi, propriul său adevăr în baza conținutului la care este expus constant (voluntar sau involuntar). Nu prea mai putem vorbi de un adevăr comun, public, nici măcar de fapte comune, publice, ci mai degrabă de multiple realități și perspective asupra realității care se formează din bucăți de adevăruri, informații false sau înșelătoare, scoase din context, fabricate, editate, interpretate și reinterpretate de lideri de opinie/ influenceri/ jurnaliști/ pseudo-jurnaliști/ creatori de conținut.
Odată formate, aceste perspective asupra „realității” sunt dificil, aproape imposibil de schimbat, chiar în condițiile în care s-ar prezenta dovezi care să le contrazică, să le nuanțeze, să le întregească. Aceste perspective asupra lumii, asupra realității (“worldviews”) sunt adesea preexistente eforturilor de influențare ostile, ele sunt doar captate și cultivate în astfel de demersuri; dar, odată captate și cultivate, devin impenetrabile la interpretări sau informații factuale care le-ar pune sub semnul întrebării. Mecanismul psihologic este peren, ceea ce au adus nou rețelele sociale a fost mașinăria tehnică, inginerească, dacă vreți, care să-l capitalizeze, să-l monetizeze, chiar să-l absolutizeze.
2. În opinia dumneavoastră, ce cântărește mai mult în succesul dezinformării astăzi: algoritmul sofisticat al platformelor, sau vulnerabilitățile psihologice umane pe care le exploatează acestea?
Alina Bârgăoanu: O ierarhie clară între cei doi factori este greu de făcut. Una dintre primele mele prezentări pe această temă, din anul 2018, se intitula chiar așa, “Câtă tehnologie și câtă psihologie?”. Opțiunea mea de cercetare, de reflecție asupra schimbărilor pe care le cunoaște spațiul public, este de a acorda multă atenție factorului tehnologic. Mă situez, din acest punct de vedere, pe linia marilor autori Harold Innis, Marshall McLuhan, Neil Postman, care consideră că tehnologia dominantă de comunicare într-o societate creează monopoluri de cunoaștere, respectiv schimbarea acesteia dărâmă respectivele monopoluri și creează unele noi.
Cercetarea a înaintat foarte mult în această direcție, aducând argumente în favoarea oricărei dintre aceste două interpretări, înclinând, totuși, în favoarea ideii că noul internet, bazat pe algoritmi, baze de date, microtargetare, machine learning și, recent, inteligența artificială, schimbă în mod fundamental modul în care interacționăm în societate, în grupuri mai mari sau mai mici, chiar la nivel interpersonal. Există o cercetare care arăta că, în momentul în care sunt optimizați pentru a genera cât mai mult engagement, pentru a câștiga cât mai multă popularitate, boții creați prin mecanisme de inteligență artificială reproduc fidel comportamentul polarizator, polarizant, intolerant, puțin deschis schimbului de idei, al persoanelor reale.
Dar aici partea interesantă nu era neapărat evidențierea factorului psihologic, ci reliefarea mecanismului ingineresc – optimizarea pentru atragerea și menținerea atenției, indiferent de costurile sociale.
3. În viziunea dumneavoastră, unde se termină responsabilitatea statului de a proteja cetățeanul de manipulare și unde începe responsabilitatea individuală de a discerne? Nu cumva uneori cerem prea mult de la un utilizator obișnuit de social media?
Alina Bârgăoanu: Am primit acces aproape nelimitat la un mediu care oferă numeroase beneficii în planul cunoașterii, interacțiunii, participării, accesului și incluziunii. Să ne amintim de exuberanța de început asociată internetului. Ceea ce cred că inclusiv mediul academic și de analiză a ratat este transformarea ecosistemului de informare și comunicare dintr-unul digital (etapă care a creat și exuberanța mai sus amintită) într-unul algoritmic.
Cred că societatea nu a fost pregătită nici pentru ecosistemul digital, cu atât mai puțin pentru cel algoritmic, ambele presupunând o nouă alfabetizare. De fapt, vorbim despre un demers care nici măcar nu are o denumire pe măsură, alfabetizarea făcând referire la ideea de “alfabet”, în timp ce noi vorbim despre un nou proces de învățare – imagini, algoritmi, big data (deci nu literele alfabetului). Cred că s-a pierdut mult timp – și se pierde în continuare – creând și perpetuând confuzia între nativi digitali și alfabetizați (!) digital, luând ușurința de utilizare a noilor tehnologii drept capacitate de utilizare conștientă.
Răspunzând mai precis preocupării dumneavoastră, nu cred că putem declanșa un demers serios de apărare în fața eforturilor sistematice, coordonate de propagandă, dezinformare, influență ostilă, pornind întotdeauna de la individ, blamând, mai degrabă, individul. Este adevărat că noile războaie informaționale sunt preponderent descentralizate, în rețea, se bazează pe angrenarea fiecărui membru al corpului social în amplificarea patologiilor comunicaționale contemporane (de aici și denumiri interesante, precum ampliganda, crowdsourced propaganda, bottom-up disinformation, grassroots guerilla information warfare, do-it-yourself cognitive warfare).
Dar chiar și cu această conștientizare, sau tocmai ca urmare a acestei conștientizări, răspunsul nu se poate baza pe presupusa “reziliență”, eventual spontană, a cetățeanului obișnuit, pe capacitatea sa – necultivată aproape de nimic – de a discerne între diferite forme de interferență. Răspunsul la aceste DIY information wars presupune multă gândire, cunoaștere, reflecție, apoi gândire strategică și implementare coordonată. Acest răspuns ar trebui să se bazeze nu pe intuiții naive sau pe ce știam noi “odinioară”, ci pe înțelegerea raportului dintre tehnologiile algoritmice exponențiale și noul spațiu public și pe dovezi cu privire la ce funcționează și ce nu.
4. Este societatea românească mai vulnerabilă în fața dezinformării față de alte state europene, sau suntem pur și simplu mai expuși unor narațiuni specifice, având în vedere poziția noastră geografică și neîncrederea istorică în autorități?
Alina Bârgăoanu: Personal, am fost fascinată de faptul că narațiunile strategice cu scopuri de dezinformare – cel puțin de la pandemie încoace – au fost destul de stabile la nivel transnațional și dealtfel destul de simple. Această stabilitate s-a produs și ca urmare a unor trăsături noi ale spațiului informațional – cum ar fi caracterul său transnațional, absența granițelor de orice fel, a gatekeeperilor, viteza de circulație și altele.
Numai într-un astfel de spațiu cu astfel de caracteristici a fost posibilă rafinarea, până la nivel de artă, a unei tehnici de propangadă mai vechi, “narrative laundering”, adică obscurizarea sursei unui conținut și punerea lui în circulație ca și acum ar apartine unei surse pe care audiența vizată o consideră a fi credibilă. Tehnica a fost documentată în contextul răspândirii interpretării că virusul HIV ar fi fost creat în laboratoare americane pentru a ținti persoanele de culoare, răspândirea având loc prin intermediul unei publicații indiene, apoi “spălată” succesiv astfel încât sursa reală – serviciile de informații sovietice – să fie albită, iar audiența să creadă că respectiva interpretare aparține, în mod organic, presei americane.
În același timp, narațiunile strategice cu scopuri de dezinformare se dovedesc destul de agile și de adaptabile, ele țintesc sensibilități naționale/etnice/istorice/culturale, precum și anumite particularități ideologice/geopolitice. Un exemplu concret, specific Europei Centrale și de Est, ar fi exploatarea unor sensibilități legate de granițe, teritorii, minorități, identitate culturală, sensibilități capabile de a aduce audiența vizată în starea de a rezona, la început în tăcere, cu anumite interpretări pe care altfel le-ar respinge.
5. Având în vedere că dezinformarea a încetat să mai fie doar o problemă de opinie, devenind una de securitate națională, cum evaluați impactul acestor campanii asupra instituțiilor de forță (MApN, MAI, SRI, SIE)? În condițiile în care încrederea cetățeanului în pilonii de stabilitate ai statului este constant subminată, ce ar trebui să facă concret aceste instituții pentru a contracara narativele ostile, fără a depăși totodată limita fină a libertății de exprimare?
Alina Bârgăoanu: Cred că dezinformarea de nouă generație, cea indisolubil legată de transformările spațiului public, nu mai e de ceva vreme o problemă de opinie. Categoriile conținutului ce poate fi asimilat dezinformării, războiului informațional, războiului cognitiv sunt mult mai diverse: non-factual; narativ (distorsionat prin interpretare); click-bait; satiric (hahaganda, războiul memetic); viral; algoritmic, micro-targetat, personalizat; bazat pe interligența artificială (text, video, voce și orice combinație între cele 3, la care adăugăm utilizarea AI pentru personalizarea și răspândirea unui conținut sau pentru generarea artificială a engagement-ului). De fapt, noutatea adusă de dezinformarea algoritmică, răspândită prin intermediul rețelelor sociale, este faptul că ea distorsionează nu atât conținutul, cât modalitatea de răspândire și crearea, inclusiv simularea engagement-ului.
Lăsând deoparte aceste distincții, valurile succesive de dezinformare – indiferent de subiectul, domeniul, criza, instituția vizate, au căutat atingerea unor obiective strategice pe termen lung, precum: modelarea ecosistemului informațional și decizional (nu direct impunerea unor decizii, ci modelarea percepțiilor privind ce decizii sunt normale/acceptabile/dezirabile); fracturarea coeziunii sociale; subminarea realității; crearea și întreținerea ciclului hiperactivitate – apatie/oboseală (la nivel personal ȘI instituțional). Și da, materia primă a dezinformării, influenței ostile, războiul informațional – este încrederea. Încrederea cetățenilor în instituții, încrederea instituțiilor în cetățeni, încrederea cetățenilor în ei înșiși și în concetățenii lor. Este mult de lucru, cred, pe toate aceste paliere ale încrederii. Dar repet, nu pe baza unor intuiții naive sau, mai rău, a unor date de opinie publică interpretate superficial sau hiper-optimist, ci pe baza înțelegerii mecanismelor prin care opinia publică începe să rezoneze cu interpretări care îi contrazic interesele de bază.
Sursa foto: Arhivă personală Alina Bârgăoanu
