Domnul Răzvan Munteanu este analist în domeniul politcii externe, autorul mai multor cărți și articole de specialitate. Este implicat și pe zona de consultanță politică și jurnalism, activând în cadrul mai multor publicații românești. Putem menționa ziarul Adevărul și site-ul G4Media, dar totodată și emisiunea CHECK MEDIA de la B1 TV, în cadrul căreia este prezentator. Răzvan Munteanu este și lector asociat al Academiei de Studii Economice din București.
I-am propus domunului Munteanu o încercare de elucidare a crizei din Orientul Mijlociu, atât de discutată în ultimele săptămâni, datorită schimbărilor bruște care au avut loc în mediul geopolitic. Am decis să nu ne axăm doar pe războiul Israelului și Statelor Unite cu Iran, ci să aruncăm spre sfârșit cu privirea și către situația conflictului care a dus la începerea acestei crize acum peste doi ani, respectiv războiul din Gaza
Iran
- Care a fost motivul izbucnirii conflictului cu Iranul tocmai acum, din moment ce tensiunile de la rădăcina sa existau de peste un deceniu?
Răzvan Munteanu: Conflictul iraniano-israelian datează din 1979, încă de la Revoluția Islamică din Iran. Ideologia acestei revoluții își dorește proiectarea propriei influențe la nivelul întregii lumii musulmane, care este împărțită în cele două mari secte: sunni și șia. Deși Iranul este o țară majoritar șiită, ideologia sa se adresează și comunității sunnite, nefiind de atlfel limitată doar la Orientul Mijlociu.
Manifestațiile și luptele ulterioare au dus la căderea regimului șahului iranian și înlocuirea sa cu republica islamică din prezent, condusă inițial de Ruhollah Khomeini
Iranul este deci un actor periferic, dar care vrea să domine ideologic și geopolitic regiunea în care se află. Spun actor periferic pentru că Iranul este majoritar persan la etnie și șiit la religie, aflându-se într-o mare arabă și sunnită. Acesta este motivul pentru care revoluția din Iran a marjat foarte mult pe sprijinirea cauzei palestiniene. În esență, ideologia iraniană spune că ea este singura care face acest lucru, nu regimurile pe care le consideră apostate, cum este casa de Saud din Arabia.
Pe acest fond, este evident că atât narativul regional, cât și cel intern al Iranului începând cu 1979, a vizat distrugerea Israelului, catalogat drept „Entitatea Zionistă” la Teheran. Așadar, aceasta este baza conflictului dintre cele două state. Evident, au existat și etape, existând escaladare, sau deescaladare de-a lungul timpului. De altfel, dincolo de ideologie există și pragmatismul geopolitic, sau realismul relațiilor internaționale. Au fost și momente când Israelul și Iranul au cooperat mutual.
Un exemplu este războiul dintre Irak și Iran, început în 1980, atunci când regimul lui Saddam Hussein a invadat Iranul. Israel a oferit atunci muniție și armament noului regim revoluționar de la Teheran, care a oferit petrol ieftin la schimb. Defapt, clivajul geopolitic apare abia în 2003, după ce Statele Unite invadează Irakul și dă jos regimul lui Saddam Hussein, rupându-se astfel balanța de putere din Golful Persic. Datorită majorității șiite a țării, o parte mare din Irak intră sub influență iraniană, iar ambițiile regionale ale Teheranului devin din ce în ce mai profunde.
Căderea lui Saddam Hussein a privat Iranul de principalul său adversar frontalier. În ciuda majorității șia din Irak, regimul lui Saddam era de orientare sunnită și era convins că Iran încerca să își exporte Revoluția Islamică pe teritoriul său, motiv pentru care a și lansat războiul din 1980-1988
Evident, și discursul împotriva Israelului devine mult mai agresiv. Pozițiile fostului președinte iranian, Mahmoud Ahmadinejad (2005-2013) sunt emblematice, el făcea apel la distrugerea statului Israel și aruncarea tuturor zioniștilor în Marea Roșie. Post invazia Irakului, vedem că regimul condus de mullahii iranieni nu a mai permis venirea la putere a unor președinți moderați, așa cum fuseseră Akbar Hashemi Rafsanjani (1989-1997), sau Mohammad Khatami (1997-2005).
La începutul anilor 2000, Israelul obține informații privind programul nuclear iranian, pe care le împărtășește cu Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană, ducând direct la aplicarea unui embargo internațional. Apare Primăvara Arabă în 2010-2012, ceea ce primite Iranului o proiecție a capacității și mai mare de a influența regiunea. Pe 7 octombrie 2023, asistăm la atacul macabru comis de către Hamas împotriva Israelului, care duce o campanie foarte dură contra lor, rebelilor Houthi și Hezbollah. Acest lucru a permis slăbirea „Axei de Rezistență”, pe care Iranul o construise în Orientul Mijlociu.
Într-un asemenea context, s-a creat cadrul propice pentru ca Israelul să accelereze trei mari obiective:
- Distrugerea programului nuclear iranian, sau cel puțin înapoierea sa cu foarte multe decenii
- Limitarea influenței Iranului în regiune. Drept exemplu, mișcarea Hezbollah începe să fie marginalizată politic în Liban datorită atacurilor israeliene asupra aripii sale militare
- Schimbarea regimului de la Teheran
Acest ultim punct s-a văzut cel mai clar anul trecut, în timpul Războiului de 12 Zile (13-24 iunie 2025), când Tel Avivul a părut deschis față de scenariul unei schimbări a conducerii iraniene. Dacă de atunci până în prezent am fi observat atât declarațiile liderilor din Israel, cât și ale lui Donald Trump, atunci conflictul care are loc în aceste momente nu ar fi avut de ce să ne surprindă.
Deci, sintetizând, aceasta este succesiunea de evenimente care ne-a adus în momentul de față la războiul din Iran.
- Care ar fi o soluție pe termen scurt pentru criză, care să ducă la o încetare imediată a focului, dar și o soluție pe termen mediu/lung, care să normalizeze relațiile Iranului cu SUA și Israel?
Răzvan Munteanu: Mai întâi trebuie înțelese obiectivele pe care le are administrația țării care a fost atacată. Iranul încearcă să mențină actualul status quo politic. Războiul acesta nu este împotriva populației iraniene, ci contra Corpului Gărzilor Revoluției Islamice (IRGC), care conduce țara. Această grupare are acces la foarte multe fonduri și din prisma realismului neoclasic, luptă pentru propria supraviețuire. Dacă aceștia nu vor mai avea controlul asupra Teheranului, ei nu vor pierde doar accesul la resurse, ci în cazul multora dintre ei și propriile vieți. Vorbim deci de o luptă pe viață și pe moarte între Gardienii Revoluției Islamice pe o parte și Israelul cu Statele Unite pe cealaltă.
De aici, putem vedea posibile scenarii:
- Cel mai plauzibilă ar fi oprirea conflictului în perioada imediat următoare. Strategia numărul unu a Iranului a fost mereu escaladarea conflictului, pentru a putea mai apoi să-l deescaladeze forțat. Practic, este vorba de aplicarea unei presiuni atât de mari pe Statele Unite ale Americii și țările din Golf, încât până la urmă costurile să fie prea ridicate pentru a fi viabilă continuarea conflictului. Dacă observăm unele declarații ale președintelui Donald Trump, el și-a pregătit o ieșire pentru tocmai un astfel de scenariu. Va spune că atacurile se vor opri pentru că obiectivele americane au fost atinse, că programul nuclear iranian a fost distrus, că au reușit să slăbească capacitatea militară a Iranului și așa mai departe. Aceste lucuri le-a spus și anul trecut, pe fondul Războiului de 12 Zile.
- Mai puțin plauzibil ar fi să asistăm la un conflict ce se va derula pe termen mediu. Trebuie să luăm însă în calcul costurile economice, dar mai ales cele politice pentru Donald Trump, doarece 2026 este an de alegeri la jumătate de mandat în America, programate pentru luna noiembrie. Ori, Donald Trump nu a dorit doar Premiul Nobel pentru Pace, ci a intrat în campania sa electorală cu un mesaj izolaționist, de retragere a Statelor Unite din marile dispute geopolitice globale, cu o axare pe mersul bun al afacerilor și întărirea economiei. Un război de durată medie ar fi în antiteză completă cu promisiunile sale electorale.
- Tot puțin plauzibil ar fi ca pe baza unor negocieri din spatele cortinei, între Teheran și Casa Albă, să se ajungă la un compromis pe modelul venezuelan. Acest scenariu pare cu atât mai puțin probabil, odată ce Mojtaba Hosseini Khamenei, fiul fostului ayatollah, a fost anunțat drept noul lider suprem al Iranului. Nu aș exclude totuși un factor ajutător din partea președintelui Masoud Pezeshkian, care are convingeri liberale, deși mai este mult până când influența sa ar putea fi luată în calcul.
- Cea mai puțin plauzibilă este escladarea acestei dispute ce vizează predominant trei actori, spre o dispută cu multipli actori implicați. Aici putem include angrenarea statelor arabe, a Turciei, sau a partenerilor Iranului, precum China și Federația Rusă. Ar fi un scenariu dezastruos pentru Orientul Mijlociu, cu riscul escaladării dincolo de granițele regionale. Țin să precizez, nu suntem în fața Celui de-Al Treilea Război Mondial, așa cum se precizează nu de foarte multe ori în presă, pentru a atrage atenție și cititori. Chiar și așa, nu vom fi nici departe de o astfel de situație dacă nu se vor găsi câteva supape la nivel internațional, care să detensioneze conflictul.
Totuși, trebuie să subliniez la sfârșit, indiferent de cât de probabil sau nu pare un scenariu, el tot are șanse să se întâmple. Chiar și un scenariu puțin plauzibil se poate materializa dacă apar lebede negre, sau ne trezim într-o furtună perfectă, adică un șir de factori neprevăzuți, care nu mai pot fi controlați și duc în cele din urmă spre aceste consecințe.
La toate aceste scenarii se adaugă dorința Israelului de a schimba regimul de la Teheran. Din punctul meu de vedere, acest lucru nu se poate face pe termen scurt sau mediu, fără prezența unor trupe la sol. Am observat în Irak, că regimul lui Saddam Hussein nu ar fi putut fi schimbat fără invazia americană, care a durat câteva luni de zile. Aceleași situații s-au obervat și în Afganistanul condus de Talibani, sau Libia lui Muammar Gaddafi.
Deci în niciun caz, schimbări de regim care să poată fi făcute peste noapte. Ori, este greu să credem că poate avea loc o cădere a regimului de la Teheran exclusiv din cauze interne, dincolo de mesajele de susținere pe care diaspora iraniană încearcă să le transmită către cei rămași acasă. Ca o mică paranteză, un aspect care nu prea a fost discutat în presa din România, este faptul că da, există o nemulțumire în rândul populației iraniene cu privire la sistemul mullahilor, dar toate protestele din istoria recentă au exprimat nemulțumiri față de condiții economice, cum au fost cele de la începutul lui 2026, sau față de situații poltice, cum au fost cele de după realegerea președintelui Mahmoud Ahmadinejad în 2009.
Așadar, niciun protest care să vizeze schimbarea regimului din Iran. Asta nu înseamnă că populația nu și-ar dori această schimbare, dar pe de altă parte, iranienii au văzut cu ochii lor ce a însemnat schimbarea regimurilor pe fondul Primăverii Arabe. Au văzut ce s-a întâmplat în Libia, ce s-a întâmplat în Yemen și mai ales ce s-a întâmplat în Egipt, unde armata a fost forțată să intervină. În tot acest context, deși există o voință populară vizibilă împotriva regimului, populația trebuie să găsească un catalizator pentru a ieși în strada.
Acest lucru este cu atât mai greu, cu cât au existat de-a lungul timpului intervenții brutale împotriva civililor. Vorbim de sute de mii de iranieni uciși de forțele de ordine, dar și de puternica propagandă internă exercitată de regim. În momentul de față, internetul este complet tăiat în Iran, nu mai este nici măcar vorba de folosirea unui VPN pentru accesarea informațiilor. Singurele surse sunt cele oficiale, sau semioficiale, de TV sau radio. Din acest motiv, Israelul a și lovit în primele zile sediul radiotelevizunii iraniene. Tot acest tablou ne arată cât de complicată este situația din Iran și Orientul Mijlociu, dincolo de afirmațiile lui Trump de schimbare a regimului de la Teheran în câteva zile.
- Ar trebui Europa să fie mai implicată în acest conflict, pe lângă dislocarea de active militare defensive care deja a avut loc din partea Marii Britanii, Franței, Turciei, Spaniei, Olandei și Italiei?
Răzvan Munteanu: Dacă prin Europa ne referim la Uniunea Europeană, trebuie să înțelegem două aspecte: Pentru ca Europa să fie o putere globală, trebuie să aibă atât soft power (putere economică sau culturală), cât și hard power (putere militară). Problema e că deocamdată, Europa are doar soft power, iar tot ceea ce poate face în prezent față de Iran este să creeze un cadru diplomatic pentru soluționarea conflictului; să-și urmărească propriile interese economice, în special protejarea rutelor de transport energetic; sau să-și apere proprii cetățeni aflați în regiune.
Eu cred că Uniunea Europeană și-a învățat lecțiile cu privire la Orientul Mijlociu în timpul Primăverii Arabe, când Bruxelles-ul a fost inițial foarte încântat de vântul schimbării regimurilor dictatoriale din regiune. Abia apoi a avut loc conștientizarea faptului că a interpreta Orientul Mijlociu printr-o vizune eurocentrică nu este de ajutor pentru înțelegerea geopoliticii regionale. Desigur, Uniunea Europeană nu-și dorește escaladarea conflictului din Iran, datorită proximității. În cazul intensificării crizei, ar putea fi vorba despre mărirea sentimentelor fundamentaliste islamice în rândul musulmanilor din Europa, o criză a migrației dinspre Iran, sau încercări de destabilizare a UE din partea unor celule teroriste.
Istoria ne-a învățat că orice criză aduce riscuri, dar și beneficii. Poate ar fi timpul ca în urma conflictului din Ucraina, dar și a celui din Orientul Mijlociu, Uniunea Europeană să internalizeze nevoia unei autonomii militare strategice, care să ne conducă către standardele unei puteri globale ce poate influența și dinamicile din mai multe colțuri ale lumii.
- Cum a fost schimbată relația pe care Statele Unite o avea cu Israelul, de participarea SUA la războiul cu Iranul?
Răzvan Munteanu: Relația dintre SUA și Israel este una specială. Deși a mai oscilat din când în când, ea a funcționat dincolo de orice lider politic care se afla la Tel Aviv, sau Washington. Statele Unite sunt incontestabil cel mai mare garant extern de securitate al Israelului. În ceea ce privește războiul actual, este clar că schimbarea regimului de la Teheran este dorită mai mult de israelinei. Am văzut declarații ale președintelui Trump care vorbea despre acest scenariu, ca mai apoi să auzim lucruri contradictorii. Desigur, nu este surpinzător, pentru că suntem obișnuiți cu o astfel de atitudine din partea sa, care unoeri poate părea haotică, dar este defapt bine calculată.
Obiectivele comune americano-israeliene sunt în prezent distrugerea programului nuclear și limitarea influenței iraniene, dar cred că diferă când vine vorba de schimbarea regimului. Aici vedem inclusiv discuții despre implicarea kurzilor iranieni care sunt cantonați în Irak, respectiv coaliția celor cinci formațiuni politice, care a adunat un număr impresionant de soldați. Scenariul unei intervenții de peste graniță a fost mai degrabă expus de Israel decât de SUA. Cred că Trump a fost inițial de acord cu planul, pentru ca mai apoi să-și dea seama de implicațiile geopolitice, care ar lungi conflictul și deci ar presupune costuri economice și umane mai mari pentru administrația sa.
Este clar că americanii nu vor să trimită soldați pe teritoriul Iranului, iar kurzii pot maxim să destabilizeze periferic regimul de la Teheran. Așadar, interese comune, dar în același timp și divergențe între Statele Unite și Israel. Rămâne de văzut dacă în perioada imediat următoare aceste divergențe se vor estompa, sau din contră se vor accentua. Premierul Benjamin Netanyahu este conștient că acesta poate fi un moment istoric pentru o schimbare de regim în Iran, care ar modifica total arhitectura de securitate din Orientul Mijlociu.
Până la urmă, nu poate fi decât un lucru bun să vedem un Iran care va chesa cât mai mult la normele dreptului internațional, la valori europene precum dreptul la liberă exprimare, democrația, etc. În plus, stoparea generării de insecuritate și neangrenarea în dispute geopolitice pentru influență regională ar rezulta într-o dedicare mai mare pentru dezvoltarea propriei capacități economice și automat, a bunăstării cetățenilor iranieni. Deocamdată însă, Iranul încearcă să schimbe mentalul colectiv al musulmanilor față de statul Israel, sau a „Entității Zioniste”, așa cum îl numesc ei.
Fâșia Gaza
- Ar putea fi trasă o paralelă între implicarea SUA de acum în conflictul cu Iranul, care a avut loc la îndemnul Israelului și demersurile diplomatice americane anterioare, care au schimbat poziția israeliană către încetarea focului în Gaza?
Răzvan Munteanu: Putem găsi paralele în ceea ce privește conflictul din Gaza și cel din Iran, dar și linii contradictorii. Presiunea Washingtonului pe Israel, de a ajunge la această încetare a focului în Fâșia Gaza poate fi văzută din mai multe perspective. Una dintre acestea poate fi chiar gândirea unui plan pe termen mediu și lung, care este apoi implementat de cele două țări în regiune și include ceea ce se întâmplă astăzi în Iran.
Pe de altă parte, președintele Trump avea o nevoie politică pentru o încetare a focului între Hamas și Israel, motiv pentru care vedem această presiune care a fost aplicată asupra lui Benjamin Netanyahu. Pe partea cealaltă, eu personal nu cred că Israelul presează în prezent Statele Unite să facă ceva în Iran.
- Cât de unitară este poziția țărilor musulmane din regiune cu privire la Gaza? Ar fi criza rezolvată mai rapid dacă țări precum Turcia, sau Arabia Saudită s-ar implica mai activ?
Răzvan Munteanu: Orientul Mijlociu este extrem de complex. Țările musulmane au o viziune generală pe care o împart toate față de Gaza, dar încep să apară diferențe pe cazuri particulare. Viziunea comună este dorința unei ieșiri din conflict, pentru ca populația musulmană locală să trăiască în pace și preferabil, să ajungă la un consens cu Israelul. Simultan, țări precum Egiptul, sau Arabia Saudită ar fi încântate ca Hamasul să fie slăbit, sau eliminat complet din Gaza. Țări cum sunt Turcia sau Qatar nu își doresc acest lucru deloc.
Hamas este o grupare teroristă care a aderat încă de la începuturi la ideologia Frăției Musulmane. Atât partidul AKP condus de Recep Tayyip Erdoğan, cât și monarhia qatareză, rezonează cu această ideologie a Frăției Musulmane. Acesta este și motivul pentru care Turcia și Qatar au fost cele două țări sunnite care au sprijinit cel mai mult Hamas în ultimii ani.
Frăția Musulmană este însă declarată una dintre principalele amenințări la adresa statului egiptean. În 2012, președintele Mohamed Morsi, adeptul Frăției Musulmane, a fost dat jos de actualul președinte al Egiptului, Abdel Fattah el-Sisi. Situația este valabilă și pentru Arabia Saudită, unde monarhia de Saud este considerată ca fiind apostată de Frăția Musulmană, tocmai datorită parteneriatului cu Statele Unite.
Deci iată cât de complicată este soluționarea conflictului din Gaza din perspectiva cooperării statelor musulmane, din moment ce și viitorul Hamas este disputat de acestea. De altfel, Israelul nici nu poate să distrugă Hamas, lucru pare care nu și l-a asumat din prima. Hamas este o ideologie, iar oricând poate lua naștere o nouă generație de simpatizanți în Fâșia Gaza. Israelul și-a propus deci doar distrugerea capabilităților militare și logistice ale grupării, mai ales tunelurile și depozitele de arme și muniții. Mai apoi, doar într-un scenariu foarte fericit am putea asista la o reconstrucție reală a Fâșiei Gaza.
- Dacă planul de pace din Fâșia Gaza s-ar prăbuși peste noapte, care credeți că ar fi cea mai plauzibilă evoluție a conflictului în următorul an?
Răzvan Munteanu: Mai întâi, din punctul meu de vedere, un plan de pace reprezintă un acord semnat, ceea ce nu există în Fâșia Gaza. Din perspectiva mea, acolo este în prezent un „gentleman’s agreement” (acord informal). Foarte probabil, Israelul va meține trupe în Gaza, principalul său obiectiv fiind încercarea de a tranforma zona într-una predicitibilă, care nu mai generează insecuritate, la fel cum este și Cisiordania în prezent.
Evident, la această categorie intră și stoparea oricărei căi de aprovizionare a Hamasului dinspre Iran. Ruta principală este prin Marea Roșie, înconjurând Yemen și trecând prin strâmtoarea Bab-el-Mandeb. Din decembrie 2025, Israelul este singura națiune membră a ONU care a recunoscut independența și suveranitatea Somaliland. Niște baze israeliene situate strategic acolo ar permite observarea în detaliu a strâmtorii, ducând la oprirea majorității transporturilor clandestine.
- Ce implicații, pe termen lung, are conflictul din Gaza asupra țării noastre, a relației României cu Israelul, dar și asupra comunității evreiești și palestiniene din România?
Răzvan Munteanu: În primul rând, avem o comunitate de români care trăiesc în Fâșia Gaza. Este în principal vorba despre femei căsătorite cu palestinieni, respectiv studenți, sau oameni de afaceri care au venit în România, dar s-au întors înapoi acasă. Este un număr considerabil, mai ales dacă adăugăm și copiii acestor cupluri, de care trebuie să avem grijă.
Mai apoi, există riscul creșterii sentimentelor antisemite în Europa și inclusiv în România, pentru că avem o propagandă care lucrează foarte bine în acest sens. Aceste lucruri pot ajunge să afecteze inclusiv securitatea societală a României, respectiv coeziunea de grup. Aici este vorba practic de necesitatea dezvoltării unor „anticorpi” pentru societatea noastră, evitând orice derapaj politic. Până la urmă, România are în prezent doi parteneri strategici: Statele Unite și Israelul.
România nu are neapărat o comunitate palestiniană foarte mare, ci o comunitate musulmană, care este dealtfel bine integrată. Vorbim de oameni care sunt aici de secole, precum tătarii. Țara noastră nu a cunoscut problemele fundamentalismului islamic, poate și pentru că muftiatul a contribuit la această integrare. În numele spiritului de la Alba Iulia, statul român a oferit la rândul său politici de egalitate pentru toate minoritățile sale, un exemplu care ar fi bun de urmat pentru multe state la nivel global.
România nu a cunoscut tensiuni între evreii și musulmanii țării noastre și nici nu cred că va cunoaște pe termen scurt, sau mediu. Problema principală rămâne educația populației, a combaterii antisemitismului, dar și a islamofobiei, așa cum s-a observat în vest după atentatele de pe 11 septembrie 2001. Trebuie să lucrăm foarte mult spre îmbunătățirea societatății, care dacă nu este educată e pierdută, iar dacă nu începem cu tinerii, este deja prea târziu.
Surse foto: Arhivă personală Răzvan Munteanu, AP, US Air Force, Stratfor, Avash Media, Al Jazeera, NorthTension, Google Earth
