Autor: Bogdan Petrescu, student în domeniul apărării
Toți cetățenii României, indiferent de origine sau etnie contribuie la colajul mozaicului social prezent în țara noastră. Transilvania este cea mai exemplificativă regiune pentru această afirmație, cu peisajul său antropogenic marcat de arhitectură urbană maghiară, mănăstiri fortificate sașe și biserici de lemn românești, drept martore ale popoarelor care și-au lăsat amprentele în zonă.
Cu toate acestea, autonomia maghiară rămâne un subiect tabu pentru români, mai ales datorită animozității care a existat între țările noastre de-a lungul istoriei, pe lângă dezbaterea întâietății etnice în spațiul transilvănean care s-a extins până în prezent. În orice caz, competiția cărui strămoș a fost primul în regiune acum 1100 de ani este una irelevantă atunci când atât români cât și maghiari sunt locuitori cu număr însemnat ai Transilvaniei în prezent.
Dintre aceste zone de influență ungurești, trebuie în special menționat faptul că Harghita și Covasna au drept cetățeni majoritari secuii ca subgrup al maghiarilor, în timp ce în Mureș aceștia sunt puțin sub jumătate din populație. În total, 16,36% din locuitorii regiunii istorice Transilvania sunt de origine ungurească.
Uniunea Democrată Maghiară din România a fost fondată în 1989 cu scopul expres de a reprezenta interesele minorității ungurești din țara noastră, inclusiv dorința de obținere a autonomiei regionale pentru Ținutul Secuiesc și cea culturală pentru toți cetățenii minoritari maghiari. Principala metodă care a fost folosită de către organizație a fost ajutorul electoral oferit facțiunilor politice cele mai numeroase ale României, UDMR fluctuând între apartenență guvernamentală și opoziție în funcție de opinia publică românească de la momentul respectiv, adăugându-și cifra sa constantă de 6% din voturi la orice facțiune care părea să poată constitui o majoritate parlamentară.
Această politică de appeasement a fost folosită pentru a obține concesii ori din partea guvernării de la momentul respectiv, ori cea care urma să vină, sub justificarea întrajutorării reciproce. De altfel, UDMR nici nu este un partid politic pe hârtie, participând la alegeri drept o organizație reprezentantă a unei minorități, funcționând pe plan intern ca un mini guvern. În esență, există un congres și un consiliu al reprezentanților care decid asupra măsurilor care trebuie adoptate, fiind datoria prezidiului executiv să se ocupe de aplicarea lor. Președintele are atributul principal de reprezentant public și unificator doctrinar al organizației.
UDMR a fost criticată des de către elemente mai fervente ale comunității maghiare din România de faptul că este prea complacent în a oferi rezultate concrete și de absența vreunei ideologii în afara apărării drepurilor minoritare. În același timp, criticile din partea extremă românească se rezumă la catalogarea UDMR drept o organizație separatistă, subversionistă și anti-românească, în special datorită menținerii relațiilor calde cu partidul Fidesz și Viktor Orbán. Acest factor ar putea surprinde, însă organizația are scopul de a folosi mijloace politice convenționale pentru atingerea scopurilor sale, motiv pentru care cultivarea unei relații amiabile atât cu guverenarea țării în care se află, cât și a țării-mamă pentru grupul etnic pe care îl reprezintă este cea mai inteligentă alegere. Oricum, UDMR se bucură de suportul constant a aproximativ 90% din populația maghiară a României, fiind capabilă să își folosească alegerea garantată atât în Senat cât și în Camera Deuptaților sau Parlamentul European pentru a își promova propriile puncte de vedere.
Cum a fost menționat anterior, Harghita, Covasna și porțiunea sudică a Mureșului reprezintă singurele zone extinse din Transilvania unde majoritatea maghiară este constantă, respectiv zona numită „Ținutul Secuiesc”. Mai există zone cu populații însemnate maghiare, în special în Bihor și Satu Mare aproape de granița cu Ungaria, ori în județele Sălaj și Cluj, însă aceste zone nu prezintă răspândirea constantă și concentrată a satelor și orașelor maghiare din Ținutul Secuiesc, fiind mai degrabă marcate de așezări majoritar ungurești, plasate printre așezări mixte, sau majoritar românești. Din acest motiv, ideea unei regiuni autonome pentru minoritatea etnică maghiară se poate rezuma doar la Ținutul Secuiesc drept posibilă zonă de acțiune.
Argumentele legale pentru autonomia Ținutului Secuiesc sunt contracarate în general de către articolul 1 al Constituției României, care stabilește clar faptul că “România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”. Atât Academia Română, cât și mulți politicieni afirmă faptul că această noțiune se află în clară antiteză cu orice fel de regiune autonomă în componența țării noastre, motiv pentru care însăși propunerea unui astfel de aranjament ar fi neconstituțională. Pe lângă motivele legale invocate, majoritatea etnicilor români sunt categoric opuși unei posibile zone autonome aflată în mijlocul țării, invocând motive care variază de la greutatea economică sau administrativă de a aplica o astfel de măsură și până la naționalismul habotnic.
Totuși, circumstanța minorității maghiare din România nu există într-un vid, fără contact cu exteriorul. Există situații similare în interiorul Uniunii Europene, cum este cea a bascilor din Spania, sau a bretonilor din Franța. Ambele grupuri etnice reprezintă minorități culturale și de limbă, care nici măcar nu împart aceeași familie lingvistică cu grupurile dominante din țările în care se află. În plus, atât bascii cât și bretonii sunt concentrați în zone geografice bine delimitate unde ei sunt majoritari, având mișcări pro-autonomie dezvoltate.
Principala diferență este faptul că din punct de vedere istoric, începând cu centralizarea statelor în sec. XVI, aceste grupuri au fost opresate de către autoritățile centrale, în timp ce maghiarii din Transilvania au fost grupul dominant din regiune până în 1918. În plus, bascii și bretonii își au centrele de putere în interiorul propriului teritoriu, în timp ce maghiarii din România se pot baza pe suport cultural si monetar din partea unei Ungarii care îi vede drept o extensie a propriilor cetățeni. Cu toate acestea, metodele aplicate de către Spania sau Franța în gestionarea minorităților lor naționale pot prezenta un studiu de caz bun pentru o administrație românească care ar dori să aplice un model cât mai corect.
Bascii sunt ultimii europeni vorbitori de o limbă cu origine anterioară migrației Indo-Europene începută acum 6000 de ani și care a fost responsabilă de crearea majorității limbilor de pe continent, inclusiv a familiei latine din care fac parte limbile dominante din Franța și Spania. Țara Bascilor se află la extremitatea vestică a munților Pirinei, de o parte și de alta a graniței franco-spaniolă. Porțiunea franceză se află în interiorul departamentului Pyrénées-Atlantiques, în timp ce cea spaniolă este împărțită între Comunitatea Autonomă Bască și Navarra. 2.410.000 din basci sunt cetățeni ai Spaniei, în timp ce doar 239.000 depind de Franța.
Din acest motiv, mișcarea de autonomie bască a avut constant un subcurent de unire a teritoriilor franceze și spaniole, care însă a început să piardă avânt odată cu instituirea zonei Schengen și introducerea circulației libere între Spania și Franța, din acel moment reaxându-se mai degrabă pe obținerea drepturilor minoritare. Aceasta a început odată cu abolirea în 1878 a vechilor înțelegeri care au existat între basci și autoritățile spaniole, ca pedeapsă pentru ajutorul pe care bascii îl acordaseră Carliștilor în timpul războaielor civile din 1833-1840 și 1872-1876. Înțelegerile originau din sec. XIII, când vechile ținute basce se supuneau Coroanei Castiliene, sub condiția unui nivel mare de autonomie la nivel local.
Mișcarea a continuat să fie una culturală și literară până la războiul civil din 1936, bazându-se pe protest și continuarea practicării riturilor catolice în limba bască. Bascii au ales să țină cu facțiunea republicană care le promisese reîntoarcerea autonomiei, în antiteză cu foștii lor aliați carliști care au luptat pentru naționaliștii lui Francisco Franco. Războiul a fost marcat de restabilirea unei zone sub control propriu basc până în 1937, când s-a predat în fața avansurilor corpului expediționar italian. Câștigarea războiului de către Franco a însemnat reabolirea autonomiei și începerea unui sistem de represiune asupra limbii basce și a vorbitorilor ei. Începând cu anii ’60, organizații naționaliste ca ETA au început să practice asasinarea țintită către membri ai regimului, omorându-l inclusiv pe Luis Carrero Blanco (1973), șeful guvernului și urmașul desemnat al lui Franco la conducerea Spaniei, fapt ce a contribuit masiv la reinstaurarea democrației după moartea lui Franco în 1975. Începând cu 1978 a fost creată Comunitatea Autonomă Bască, însă ETA a continuat să practice atentate și asasinări în numele unei Țări a Bascilor independentă până în 2010, când a ajuns la un consens cu guvernul spaniol, autodizolvându-se mai apoi în 2018.
La fel ca celelalte comunități autonome din componența sistemului decentralizat spaniol care există din 1978, Comunitatea Autonomă Bască are propriul său parlament unicameral care poate crea legi în limita Constituției și statutelor autonomiei ale Spaniei. Fiind o regiune cu o cultură și limbă foarte diferită de restul țării, Comunitatea profită de un grad ridicat de autonomie relativ la celelalte comunități spaniole, având control total asupra propriilor finanțe și posedând un sistem medical, de educație și poliție independente. Președintele ales al bascilor este numit „lehendakari”, în antiteză cu numele „presidente” folosit de restul comunităților.
Bretonii sunt un grup de origine celtică, stabilit în peninsula bretanică din nord-vestul Franței, care numără în jur de 6 milioane, din care 4.500.000 trăiesc în zona vechiului ducat breton și 1.500.000 în Paris. Descendenți din refugiați din insulele britanice care au plecat din calea invaziilor anglo-saxone dintre 300-900 D.Hr., aceștia s-au stabilit în fosta provincie Armorica a Imperiului Roman, rebotezată mai apoi după noii veniți.
Ultimul popor celtic care mai există pe continent, aceștia au cel mai apropiat grad de rudenie cu verii lor cornish, galezi, scoțieni și irlandezi rămași pe insulele britanice. Bretonii au avut propriul lor ducat până în 1532, când acesta a fost incorporat în Regatul Francez. Franța și sistemul ei decentralizat anterior revoluției a fost benefică bretonilor, care au profitat de un grad mare de autonomie, cuplat cu investițiile din partea guvernului în bazele navale care au fost construite pe teritoriul Bretaniei la Brest, Lorient și Nantes. Marina regală franceză s-a putut baza constant pe tradiția navală a bretonilor în vederea satisfacerii nevoilor militare și coloniale ale Franței. Odată cu începerea Revoluției Franceze în 1789, noul guvern republican a început o politică de centralizare masivă a regiunilor franceze, inclusiv a Bretaniei.
Simpatizanți predominant regaliști, bretonii au inițiat revolta Chouannerie, care a fost pusă la pământ după 6 ani de lupte. Reformele educației din sec. XIX au avut drept scop uniformizarea culturii la nivel național, motiv pentru care în școlile țării, franceza pariziană a înlocuit occitana, provençala, bretona și alte limbi regionale care fuseseră vorbite înainte. Astfel, limba bretonă a continuat să fie vorbită doar prin aportul familiilor care au refuzat să nu își învețe copiii propria limbă. Acest factor, cuplat cu influxul persoanelor din restul Franței în regiune rezultă într-o realitate modernă în care bretona mai este vorbită doar în jumătatea vestică a vechiului ducat breton.
Republica franceză nu face diferență între departamentele sale metropolitane și nu oferă vreun privilegiu special celor 5 în care este actualmente împărțită Bretania. Mișcarea de autonomie bretonă oferă ramurii lingvistice o importanță aparte, în special datorită faptului că singura limbă oficială a statului în care se află este franceza. Serviciile publice nu sunt disponibile în altceva decât limba oficială, iar școlile care doresc să predea bretonă nu dispun de finanțare din partea guvernului. Semnele care sunt scrise în bretonă sunt nevoite să conțină o traducere exactă în franceză. Mișcarea de autonomie bretonă este improbabil să treacă la dorințe teritoriale înainte de a rezolva această primă problemă de natură culturală.
Prezentarea acestor două exemple extreme nu reprezintă vreo recomandare a unuia dintre aceste sisteme în interiorul țării noastre, ci o constatare asupra faptului că o cale de mijloc este de obicei cea mai sănătoasă, adevărul fiind că atât naționalismul românesc, cât și cel maghiar tind să exagereze către anumite puncte de vedere care nu ar trebui să mai existe între două state care permit traficul liber de persoane între ele. În absența autonomiei teritoriale, unui membru al unui grup etnic minoritar îi poate fi asigurată cea culturală, sub condiția învățării limbii naționale și afișarea loialității față de țara în care se naște și din partea căreia beneficiază de anumite avantaje și servicii. Diferențele de natură etnică nu ar trebui să stea niciodată în calea cooperării între compatrioți.
Sursă foto: ceu.edu
