Domnul Dr. Radu-Alexandru Cucută este conferențiar universitar în cadrul Departamentului de Relații Internaționale și Integrare Europeană a Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative, axându-se în special pe tema studiilor strategice. În cadrul interviului acordat GeoDef.ro, el abordează atât problematica noilor mișcări politice de extremă dreapta, cât și direcția pe care țara noastră ar trebuie să și-o asume pe plan extern.
- Este sau nu benefică o guvernare Trump pentru Romania și de ce?
Radu-Alexandru Cucută: La prima vedere, şi primele acţiuni ale actualei administraţii de la Casa Albă nu au făcut decât să reîntărească aceste percepţii, priorităţile noului preşedinte generează îngrijorare pentru decidenţii din România. Pe de o parte, deoarece mai multe dintre elementele definitorii pentru politica noastră externă, cum sunt relaţia transatlantică şi sprijinul pentru liberul schimb, par a fi chestionate de către preşedintele american şi de către membri ai administraţiei acestuia. Este drept, pentru moment nicio schimbare instituţională majoră nu s-a produs – nu a avut loc o retragere a SUA din NATO, aşa cum se discuta la finele anului trecut, tarifele vamale ridicate tocmai ce au fost suspendate, negocierile cu privire la încheierea războiului din Ucraina par a nu avansa.
Pe de altă parte, dincolo de retorică, politicile actualei administraţii generează instabilitate şi par impredictibile. Impresia persistentă este că, dacă îmi este permisă teoretizarea discuţiei, discutăm despre o dinamică la primul nivel, cel individual, iar instituţiile, practicile şi normele ori structura sistemului internaţional par să conteze mai puţin. În definitiv, orice analiză care se concentrează exclusiv pe interpretări psihologice are limitele ei consistente, astfel că o politică puternic personalizată generează riscuri şi temeri apreciabile. Nu vom cunoaşte niciodată precis sau integral ce gândeşte o persoană. De aceea ştiinţa politică s-a ocupat practic în ultimele şapte-opt decenii cu construirea de teorii şi de metode care să ofere un grad mai ridicat de precizie în explicaţie şi de cuprindere, în termeni de înţelegere.
Să luăm bunăoară politica tarifară americană. De la nivelul administraţiei au fost exprimate obiective care sunt incompatibile: tarifele nu pot genera în acelaşi timp şi fonduri pentru bugetul naţional şi să servească drept un catalist pentru o politică de reindustrializare care, în cele din urmă, nu are atât de mulţi oponenți. Dincolo de contradicţii, nu cred că schimbările subite de poziţie ale preşedintelui american şi ale administraţiei sale sunt expresia unei strategii consistente pe termen mediu sau lung.
Suplimentar, există şi riscul ca anularea alegerilor să devină o cause célèbre pentru vocile de la dreapta spectrului politic, aşa cum pare să se fi întâmplat deja. Iar modul în care dezbaterea a avut loc nu surprinde nuanţele şi detaliile relevante ale episodului electoral de anul trecut din România. Şi acesta este, fără îndoială, un factor suplimentar de îngrijorare.
- Există riscul ca o guvernare suveranistă să izoleze diplomatic țara noastră?
Radu-Alexandru Cucută: În primul rând, trebuie să vă spun că îmi displace destul de puternic adjectivul acesta, „suveranist”. În primul rând, pentru că, în ciuda aparentei sale omniprezenţe, în realitate, conceptul este mult mai ambivalent. Dacă este să ne aducem aminte despre cartea din 1999 a lui Stephen D. Krasner, despre suveranitate ca „ipocrizie organizată”, vedem că limitarea suveranităţii pare o practică mult mai frecventă.
De aceea, nu înţeleg, sincer, care este obiectivul „suveranismului”? Autarhia? Ştim care a fost rezultatul ei înainte de 1989. Limitarea efectelor globalizării – puţin probabilă, într-o lume în care timpul este obiectul unei convenţii globale, iar toată lumea foloseşte sistemul metric.
Probabil resentimentele şi temerea că identităţile, oricum fluide şi permanent în schimbare, sunt ameninţate de integrare pot exprima mobilul actorilor intitulaţi „suveranişti”.
În ciuda modului în care această mişcare, alimentată fără îndoială de persistenta şi pe deplin legitima dezamăgire faţă de elita politică românească, adună cele mai diverse elemente şi mituri ale naţionalismului, există un factor care o limitează semnificativ. România nu este, în ciuda impresiilor pe care le putem avea şi nutri în diferite momente şi spaţii, iar cel academic nu este o excepţie, o mare putere. România este mult mai vulnerabilă în faţa unor tendințe globale sau regionale şi nu are capacitatea de a influenţa solitar marile dinamici. În acelaşi timp, mi-e teamă ca mişcarea „suveranistă” să nu fie construită după acelaşi tipar ca şi partidele pe care le critică – retorică amplificată şi politici publice absente. În plus, nu există, cel puţin pentru moment, un public care să susţină dezvoltarea economică în afara UE sau o soluţie solitară la problemele de securitate, precum, de exemplu, neutralitatea. Care, dincolo de şansele ei iluzorii de succes, este şi mult mai costisitoare.
De aceea, nu cred că o guvernare a actorilor populişti va duce la izolare. Sunt forţaţi să coopereze cu partenerii noştri externi şi alternative nu prea există.
- În ce domenii ar putea România adopta politici mai suveraniste fără a compromite relațiile cu UE și NATO?
Radu-Alexandru Cucută: Şi în acest punct, din capul locului, să spunem adevărul. Suntem suficient de suverani, de foarte multă vreme, pentru a avea o proastă guvernare şi o delegitimare masivă a partidelor noastre politice. Dacă nu şi a multor instituţii publice. Nu NATO sau „birocraţii” de la Bruxelles au construit instituţiile noastre şi sistemul nostru politic în multe momente clientelar şi rapace în raport cu banul public. Nu ne împiedică nimeni, de asemenea, să avem o bună guvernare.
În acelaşi timp, nu văd politicile publice care să facă manifestă suveranitatea noastră. În mare măsură, deciziile bugetare exprimă deplina noastră suveranitate. Educaţia nu este deloc comunitarizată – ce vedem aici este expresia plenară a suveranităţii naţionale a României. Mi-e teamă că suntem într-o mare confuzie. Da, ne dorim cu toţii actori politici şi diplomaţi mai asertivi, care să crească profilul României. Dar nu lipsa lor este cauza dificultăţilor cu care ne confruntăm. Riscăm să cădem într-o mare confuzie între necesitatea, poate, a unei poziţii publice pe care, poate multă lume o doreşte mai tranşantă şi politica externă mai ştearsă, dar poate mai precaută, pe care am avut-o.
Nu în ultimul rând şi cu riscul de a mă repeta, nu văd ce element al suveranităţii ne lipseşte de nu avem instituţii mai eficiente şi mai multă probitate în viaţa noastră publică. Şi, poate la fel de grav, care sunt politicile care să ne afirme suveranitatea şi care să transforme în realitate aşteptările întrutotul legitime ale comunităţii politice din care facem parte.
- Există riscul ca suveranismul să conducă la tendințe autoritare în interiorul structurilor de securitate?
Radu-Alexandru Cucută: Aici sunt două probleme legate una de cealaltă.
În primul rând, cred că o parte a elementelor din discursul acestor lideri nu sunt compatibile cu normele caracteristice unei democraţii. Chiar şi în ipoteza în care această abordare este exclusiv retorică, există, totuşi, riscul normalizării acestor derapaje prin frecventa lor menţionare.
În al doilea rând, riscul este ca programul autoritarist, mai ales când lideri precum Viktor Orban sunt invocaţi ca model, să fie chiar obiectivul urmărit. Şi, ca atare, întrebarea este dacă ne putem asuma acest risc. De aceea, problema nu este la nivelul structurilor de securitate. Riscul autoritarismului, fie el şi unul competitiv, este unul care afectează întreaga noastră comunitate politică.
- Credeți că o guvernare suveranistă ar modifica relația dintre stat și instituțiile de forță?
Radu-Alexandru Cucută: Dacă proiectul politic al acestor actori este unul de impunere a unei formule autoritare de guvernare, nu de la instituţiile de forţă trebuie să aşteptăm salvarea. Instituţiile politice – în primul rând Parlamentul – ar trebui să fie în prima linie a luptei împotriva tendinţelor iliberale sau autoritare. În acelaşi timp, un rol important ar trebui să îl joace puterea judecătorească. Nu trebuie omis nici rolul Curţii Constituţionale. Regimul politic românesc are, în teorie, instrumentele necesare pentru a limita aceste tendinţe. Dar nicio instituţie nu poate funcţiona dacă liderii politici sau angajaţii acestor instituţii nu îşi asumă şi nu îşi joacă cu bună-credinţă rolul. Aşa cum spuneam, fie că vorbim doar despre un discurs, fie că vorbim despre un program, situaţia este una dificilă.
- Care sunt principalele motive pentru care am văzut o creștere în numărul simpatizanților pentru suveraniști, mai ales în cazul diasporei?
Radu-Alexandru Cucută: În spaţiul public şi în cel academic au fost formulate mai multe explicaţii. Nu ştiu dacă putem avea un răspuns cert. Putem discuta despre faptul că extrema dreaptă din România – şi merită observat că formaţiunile sau actorii la care ne raportăm nu îşi asumă o identitate de stânga – nu a fost văzută drept o ameninţare credibilă la adresa sistemului democratic. Situaţia nu este una specifică României – actori politici sistemici au dat legitimitate şi credibilitate multora dintre argumentele extremei drepte în căutarea unor scoruri electorale mai consistente. Din păcate, şi în spaţiul intelectual şi în spaţiul academic, prioritatea a fost multă vreme combaterea exceselor aparente ale unei stângi radicale imaginare, pentru că, în realitate, PSD nu este un partid de stânga, ci doar reprezentantul unei viziuni particulare asupra capitalismului românesc. Stânga românească, socialistă, social-democrată, anarhistă sau radicală, este irelevantă politic şi electoral.
De asemenea, nu cred că problema este exclusiv una a educaţiei sau a calităţii educaţiei. Este drept, aici România are nişte probleme istorice care par să se agraveze. Dar nu cred că aceste carenţe sunt cauza fenomenului pe care îl vedem astăzi. În definitiv, să nu te alături apelului pentru excluziune, pentru încălcarea drepturilor şi procedurilor democratice normale, este o chestiune de moralitate primară. Nu trebuie să ai un masterat în istorie pentru a ajunge la concluzia că regimurile dictatoriale, fie ele de dreapta, fie ele de stânga, au un bilanţ sângeros şi că susţinerea lor este imorală.
Dar, poate la fel ca şi în Statele Unite, în Marea Britanie, în Suedia, în Italia sau în Ungaria, trebuie să ne întrebăm dacă aceste tendinţe autoritariste nu sunt, de fapt, prezente de multă vreme în societatea noastră. Aşa cum o arată Steven Hahn, în cartea sa despre istoria ideilor iliberale în America, multe dintre ideile, proiectele, viziunile ideologice ale acestor actori au fost permanent prezente în dezbaterea publică şi în societatea americană. La fel, vedem acum un sentiment de nemulţumire real şi legitim, legat de resentimente, mituri şi argumente care sunt prezente de multă vreme în societatea noastră. Cred că ne-am afla într-o mare eroare dacă ne-am întreba cum au apărut aceste idei şi nu cum nu au dispărut ele în peste trei decenii de democraţie. Iar diaspora românească este – ironia globalizării – parte a societăţii româneşti, conectată la dinamicile şi procesele de transformare şi de conservare prin care comunitatea noastră politică trece.
Nu trebuie să uităm însă elementul esenţial. O parte covârşitoare a societăţii româneşti este nemulţumită de starea de lucruri. Cu riscul de a mă repeta, nemulţumirea este legitimă. Soluţiile nu sunt uşoare şi ar putea fi suboptimale. Dar depăşirea problemelor curente reclamă mai mult decât o comunicare inteligentă. Este nevoie de politici publice eficiente şi de bună guvernare. Că aşteptările publice ar putea fi mult prea mari sau nerealiste, este posibil. Dar este normal să avem aşteptări ridicate de la cei care îşi asumă greutatea şi responsabilitatea carierei publice.
