Orientul Mijlociu este una dintre cele mai volatile regiuni ale planetei, multe crize ale ultimelor decenii având legătură cu această zonă a Pământului: războiul din Irak, războiul civil din Siria, ascensiunea și decăderea ISIS, criza refugiaților, etc. În prezent, există două surse de tensiune care pot duce la deteriorarea situației de securitate în regiune: conflictul israeliano-palestinian și programul nuclear iranian. În privința celui din urmă, încă sunt în curs de desfășurare eforturi de rezolvare a disputei , dar rămâne de văzut dacă acestea vor avea succes.
Iranul a lansat un program nuclear civil cu sprijin american în anii ’50 ai secolului XX. În 1970 statul asiatic a ratificat Tratatul de Neproliferare Nucleară, prin care statele care nu dețineau o bombă nucleară se angajau să nu dezvolte astfel de arme. După înlăturarea de la putere a șahului, în urma Revoluției Islamice din 1979, Iranul a început să dezvolte în secret tehnologie care poate fi folosită în dezvoltarea unei bombe nucleare.
În 2002 un grup de opoziție a dezvăluit o serie de activități nucleare nedeclarate ale Iranului, ceea ce a dus la o investigație a Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA). Patru ani mai târziu, problema a ajuns în atenția Consiliului de Securitate al ONU, care a adoptat Rezoluția 1696, prin care a cerut Iranului să oprească activitățile de îmbogățire a uraniului (procesul prin care se mărește concentrația de izotopi de 235U, care sunt folosiți în procesul de fisiune nucleară, atât în scopuri civile, cât și militare). Întrucât acest lucru nu s-a întâmplat, pe parcursul următorilor ani au fost adoptate o mai multe rezoluții (Rezoluția 1737 (2006), Rezoluția 1747 (2007), Rezoluția 1803 (2008), Rezoluția 1835 (2008) și Rezoluția 1929 (2010)), prin intermediul cărora s-au introdus o serie de sancțiuni împotriva statului asiatic. Măsurile includeau introducerea unui embargo asupra livrărilor de arme către Iran, înghețarea unor fonduri, precum și interdicția de participare la activități legate de rachete balistice. În afară de sancțiunile impuse la nivelul ONU, țara a fost și ținta unor astfel de măsuri restrictive adoptate de către SUA și UE, care vizau domenii precum exportul de petrol, comerțul, sau tranzacțiile bancare.
Aceste măsuri au produs dificultăți mari pentru economia iraniană, care s-a confruntat ani la rândul cu recesiune, inflație și deprecierea valorii rialului, moneda națională. În acest context au început negocieri între acest stat și marile puteri (SUA, Rusia, China, Franța, Marea Britanie, Germania și Uniunea Europeană) pentru a rezolva disputa. În urma discuțiilor, părțile au încheiat un acord denumit Planul Comun și Cuprinzător de Acțiune (JCPOA). Deși nu era un document obligatoriu din punct de vedere juridic, el a fost aprobat ulterior printr-o rezoluție a Consiliului de Securitate al ONU, ceea ce a conferit o forță juridică mult mai mare prevederilor sale.
În schimbul unor limitări impuse programului său nuclear și a-l angajamentului de a nu dezvolta arme nucleare, sancțiunile impuse Iranului în legătură cu programul de către ONU și celelalte state-părți la acord urmau să fie ridicate. Statul asiatic se angaja să nu producă uraniu îmbogățit, sau plutoniu, care să poată fi folosite pentru dezvoltarea unei arme nucleare. În plus, erau limitate numărul de centrifuge (instalații care măresc concentrația de izotopi de 235U, folosit în reacțiile de fisiune), nivelul de îmbogățire a combustibilului nuclear, precum și cantitatea de uraniu îmbogățit. Pentru a asigura respectarea acestor prevederi, Iranul urma să permită inspecții ale AIEA.
Cu toate acestea, multe dintre restricțiile asupra programului nuclear iranian convenite în acord aveau termene de expirare. De exemplu, după 10 ani, restricțiile privind centrifugele ar urma să fie ridicate, iar după 15 ani și limitele privind cantitatea de uraniu slab îmbogățit pe care Iranul o poate deține. Acest aspect a fost unul dintre cele care au atras critici la adresa înțelegerii.
Pentru a asigura respectarea termenilor JCPOA, în cadrul său a fost convenit un mecanism – aprobat și încorporat ulterior în Rezoluția 2231 a Consiliului de Securitate al ONU – prin care dacă unul dintre semnatari are suspiciunea că Iranul încalcă termenii acordului, atunci sancțiunile ONU ar urma să fie reluare automat în cazul în care Consiliul de Securitate nu votează continuarea ridicării acestora. Dat fiind că marile puteri au și drept de veto în cadrul organului, acestea puteau face uz de acesta pentru a asigura reintroducerea măsurilor restrictive împotriva Iranului. Totuși, acest mecanism urma să expire la rândul său după o perioadă de 10 ani, atunci când sancțiunile ONU urmau să fie eliminate definitiv.
Pentru început, acordul a funcționat, părțile îndeplinindu-și obligațiile prevăzute în document. Totuși, Donald Trump, învestit în 2017 în funcția de președinte al SUA, a decis în 2018 să își retragă țara din acord, criticând faptul că înțelegerea nu reglementează și programul de rachete balistice al Iranului, dar și că termenele de expirare pentru restricțiile impuse programului nuclear al statului asiatic îi vor permite să dezvolte în viitor arme nucleare. Ieșirea SUA din acord s-a produs în ciuda faptului că acesta nu cuprindea prevederi pentru o astfel de situație. În urma denunțării înțelegerii, SUA au impus sancțiuni în domeniile bancar și petrolier asupra Iranului, acestea având efecte devastatoare asupra economiei acestuia din urmă, în special din cauza caracterului lor universal (adică inclusiv entități din state terțe care fac schimburi cu Iranul ar suferi repercusiuni din partea SUA, nu doar companii americane). Retragerea unilaterală a SUA din acordul nuclear, văzută în Iran drept o încălcare a angajamentelor asumate, a dus la prăbușirea de facto a acestuia, chiar dacă celelalte state rămâneau părți la acord.
Începând cu 2019, Iranul a început să încalce la rândul său o parte din prevederile înțelegerii, cum ar fi creșterea stocului său de uraniu slab îmbogățit, îmbogățirea acestui combustibil peste limitele anterior agreate, dezvoltarea de noi centrifuge, sau reluarea producției de apă grea. În 2020, în urma asasinării de către SUA pe teritoriul Irakului a generalului iranian Qasem Soleimani, Teheranul a anunțat că nu va mai limita îmbogățirea uraniului.
În timpul administrației lui Joe Biden, SUA și Iranul au încercat să negocieze reluarea acordului, dar discuțiile nu au adus niciun rezultat. După revenirea la Casa Albă în acest an, Donald Trump a inițiat negocieri indirecte cu acest stat, mediate de către Oman, care să rezolve problema programului nuclear în schimbul ridicării sancțiunilor. Totuși, el a amenințat că în cazul în care nu va ajunge la un acord, va recurge la soluția militară, adică bombardarea infrastructurii nucleare a Iranului.
În cadrul negocierilor, SUA încearcă să preseze statul asiatic să renunțe complet la îmbogățirea uraniului, ceea ce acesta din urmă respinge categoric, considerând acest lucru o linie roșie și un drept suveran al său. Totuși, ar exista deschidere pentru anumite limitări, pe modelul precedentului acord.
Există o serie de factori care îngreunează actualele discuții dintre cele două țări. Unul dintre acestea este reprezentat de presiunea exercitată de către Israel, principalul rival regional al Iranului și stat considerat a deține arma nucleară, deși nu a confirmat și nici infirmat acest lucru, ca Iranul să renunțe complet la capacitățile de îmbogățire a uraniului. Israelul încearcă să forțeze adoptarea „modelului libian”. În 2003, statul african a acceptat să renunțe la programul său nuclear. În 2011, în timpul Primăverii Arabe, o revoltă sprijinită de către Occident a dus la înlăturarea și uciderea dictatorului Muammar al-Gaddafi, țara fiind ulterior cuprinsă de un război civil. Acceptarea acestui model de către Iran, care se află mai aproape ca niciodată de dezvoltarea de arme nucleare, deși ar mai avea de parcurs câțiva pași, ar însemna renunțarea la potențialul celui mai mare element de descurajare a acțiunilor ostile din partea altor state.
Un alt factor care îngreunează negocierile este reprezentat de neîncrederea profundă dintre Iran și SUA. Cele două state au o relație tensionată de peste 40 de ani, de când monarhia din Iran a fost înlocuită de republica islamică. Recent, autoritățile de la Teheran au subliniat lipsa de încredere în SUA, motivată de încălcarea prevederilor acordului din 2015. În aceste condiții, va fi nevoie de mari eforturi pentru depășirea acestei bariere, pentru a permite încheierea unei noi înțelegeri care să permită detensionarea situației din regiune.
În ciuda dificultăților din cadrul procesului de negociere, Iranul este nevoit să încerce să găsească o soluție diplomatică pentru a rezolva problema. Atacurile israeliene din 2024 i-au distrus mare parte din apărarea aeriană, fiind astfel vulnerabil în fața unor noi lovituri asupra infrastructurii sale militare. În plus, în urma slăbirii principalilor săi aliați din regiune, grupările Hezbollah și Hamas, capacitatea sa de a răspunde unui atac al Israelului a fost redusă. Totuși, Iranul posedă în continuare capabilități pentru a ataca forțele americane din regiune drept represalii, acest lucru reprezentând un element care să facă administrația de la Washington să prefere epuizarea tuturor căilor diplomatice înainte de a recurge la acțiuni militare.
Soluționarea diferendului privind programul nuclear al statului asiatic este deosebit de importantă pentru stabilitatea Orientului Mijlociu. Dacă Iranul ar poseda capacitatea de a construi arme nucleare, acest lucru ar putea determina un alt rival regional important, Arabia Saudită, să înceapă la rândul ei un program nuclear, pentru a reechilibra balanța puterii.
Date fiind toate acestea, negocierile dintre SUA și Iran nu se anunță a fi unele ușoare. Totuși, Washingtonul și Teheranul au nevoie de un acord, pentru a evita consecințe mult mai grave în regiune și pentru a permite o oarecare normalizare a relațiilor.
