Am ajuns să trăim într-o țară în care anormalul devine normal, iar adevăratul normal devine ceva ciudat pentru mulți dintre concetățenii noștri. Trăim momente în care circul în spațiul public este apreciat, iar orice inițiativă serioasă este privită cu reticență. În spațiul public circulă acuzații conform cărora România ar fi condusă ilegitim, sub un regim dictatorial ce ar fi preluat puterea printr-o lovitură de stat. Cerem suveranitate, deși suntem deja un stat suveran. Problema nu este lipsa suveranității, ci percepția că aceasta ar fi diminuată de apartenența la organizații internaționale precum UE și NATO. Suverani au fost și românii care l-au înlăturat pe Ceaușescu acum 35 de ani și cei care au muncit și și-au dorit o țară de-a dreptul europeană, o țară membră a Uniunii Europene și a NATO. Am ajuns să fim martorii unui paradox teribil: ne supărăm când instituțiile statului nu fac ceea ce ne dorim sau măcar ceea ce ar trebui să facă, dar și când acționează, ne revoltăm pentru că au ales să-i tragă la răspundere pe cei pe care îi apreciem și, uneori, idolatrizăm. Uităm adesea că legea este mai presus decât noi toți.
Cetățenii români sunt acaparați de o luptă la care poate nu și-ar fi dorit să participe, dar sunt obligați. Această confruntare națională are la bază ideea de „noi și ei”, iar în loc să ne gândim cum să ne apărăm interesele naționale, ale tuturor românilor, noi ne luptăm între noi. Ne vedem globaliști sau izolaționiști, suveraniști sau sorosiști. Cum se face că europenismul pentru care s-a luptat acum 35 de ani este văzut acum ca o formă de subjugare? Ești mai suveran dacă, din român, devii italian pentru a fi undeva unde nu îți este locul? Ești mai suveran dacă nu ai încredere în instituțiile propriului stat, dar speri ca o agenție străină, precum FBI-ul, care nu are nicio competență în România, să intervină și să corecteze ceea ce consideri că este greșit în propria țară? Și, în final, ești oare chiar suveran dacă nu îți dorești ca țara să își poată apăra spațiul aerian cu un război la graniță?
Ni se spune că avem nevoie doar de trei lucruri: hrană, apă și energie. În viitorul României, se spune că va exista prima conductă de apă, o sursă care să ofere populației acces la puritate, scăpând astfel de impuritatea oferită de sucuri. Totuși, nu știm unde va începe conducta și unde se va duce. Deși susținerea producătorilor locali ar trebui să fie o prioritate pentru fiecare țară în parte, boicotarea importatorilor de produse externe va duce doar la un sentiment de ură nejustificată asupra unei entități care îți oferă o alegere privind ceea ce consumi. Ar putea oare cetățenii români să se întoarcă în timp, să-și achiziționeze produsele alimentare cu o cartelă care îi limitează și să se gândească la portocale ca la un lux? Sau ar trebui să ne apucăm să creștem portocali la marginea Bucureștiului?
Pornind de la ideea că eolienele nu ar produce energie, trebuie să ne îndreptăm către alte soluții. Una dintre ele ar fi chiar cărbunele. Nu ducem lipsă, dar oare o reîntoarcere completă către cărbune este soluția? Promisiunea de a te folosi de propriile resurse naționale pentru a aduce populației bunăstare sună bine și a mai fost folosită și nu este neapărat un caz fericit. Președintele venezuelean Nicolás Maduro a fost ales având la bază promisiunea că va împărți bunăstare prin exploatarea resurselor enorme de petrol, dar acest lucru nu s-a întâmplat, majoritatea populației trăind de la o zi la alta.
România are resurse și potențial, dar viitorul său depinde de alegerile pe care le facem ca societate. Suveranitatea nu înseamnă izolare și populism, ci capacitatea de a ne construi propriul drum cu discernământ și responsabilitate.
Sursă foto: Dreamstime
