În interviul acordat Geodef.ro, Lect.Univ.Dr. Marius Văcărelu, cadru didactic la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative și specialist în ştiinţe administrative şi geopolitică, afirmă că a fi complet suveran înseamnă să îndeplinești cumulativ două condiții: să ai resurse naturale suficiente pentru toate nevoile tale și – fundamental – să ai cele mai performante tehnologii în absolut toate domeniile în care mintea umană acționează.
- Este sau nu benefică o guvernare Trump pentru Romania și de ce?
Marius Văcărelu: Nu este nici bună, nici rea. Președintele Trump își va exercita al doilea mandat într-un tablou geopolitic foarte diferit de cel întâlnit la 20 ianuarie 2017. Totuși, la fel de important pare a fi că acest mandat va coincide cu implementarea inteligenței artificiale în economia globală la o scară care ar face revenirea „la ce a fost înainte de AI” ireversibilă. De aceea, este de analizat cât de mare va fi puterea președintelui SUA în fața unui fenomen global ce avansează foarte rapid și ce decizii va adopta ca răspuns la acesta, pe de o parte, și cât va fi afectată Europa de această transformare economică structurală. Cum țara noastră este mult în urma statelor dezvoltate tehnologic, o parte din deciziile președintelui american vor avea relevanță redusă asupra noastră.
Ceea ce politicienii noștri trebuie să înțeleagă, din miile de exemple pe care istoria ni le oferă, este că o țară se prăbușește sau ajunge la crize majore din cauza propriilor lideri, chiar dacă uneori din exterior apar amenințări grave. Până la urmă, există obligații specifice guvernelor, iar dacă aceștia nu și le îndeplinesc, mai devreme sau mai târziu vor apărea acele situații care să exploateze vulnerabilitățile realizate de incompetența guvernamentală și care se finalizează cu distrugerea statului.
De asemenea, chiar și liderii marilor forțe geopolitice nu izbutesc să își atingă obiectivele, de foarte multe ori pentru că ceilalți competitori adoptă măsuri care să blocheze atingerea acestora (obiectivelor/scopurilor).
Din punct de vedere geopolitic, fiecare stat își urmărește propriile interese, dar ajustându-le la situația de fapt. Deocamdată, observăm că președintele american a prelungit sancțiunile aplicate Federației Ruse și a declarat că susține art. 5 al Tratatului NATO, dar la Washington se gândește la o dimensiune imposibil de „replicat” la București – spre exemplu, interesele noastre în zona Oceanului Pacific sunt reduse, iar relația SUA cu Ucraina este în mod cert diferită de aceea avută în perioada 2022 – 2024, după cum recentele discuții Trump – Vance – Zelenski au arătat.
Pe lângă largul dosar al Mării Negre, noi vom fi atenți la ceea ce se întâmplă în Orientul Mijlociu, deoarece anumite efecte ale acțiunilor din acel spațiu se pot observa și în țara noastră, dar – raportat la situația economiei noastre – suntem direct interesați pentru o relație excelentă între SUA și UE.
În oricare situație însă, clasa politică românească este responsabilă și mai ales prima capabilă de a face bine țării, dezvoltând economia și modernizând administrația publică, fără a uita vreodată că politica internațională aduce cu sine atât pericole, cât și perspective foarte bune de creștere. Liderii de valoare se observă cel mai bine în perioadele tumultuoase, astfel încât orice impuls ce oferă șansa aducerii la vârf a unor oameni competenți trebuie folosit, pentru că nimeni nu este dispus să trăiască în sărăcie și nesiguranță.
- Există riscul ca o guvernare suveranistă să izoleze țara noastră sau e doar o frică nejustificată?
Marius Văcărelu: În primul rând, trebuie să precizăm o chestiune de natură terminologică, dar care este esențială: ce ar putea fi suveranismul?
Răspunsul la această întrebare este dual, primul fiind de natură juridică, celălalt de natură tehnologico-economică. Ar exista și un aspect politic, dar acesta este doar volitiv, ceea ce înseamnă că în absența primelor, el nu este decât o intenție imposibil de a exista în viața reală.
Concret, sub aspect juridic orice stat recunoscut este independent și suveran, deci din această perspectivă nu există o discuție reală. Tot juridic, constituțiile tuturor statelor lumii precizează că protejarea și promovarea intereselor naționale sunt obligatorii (a se vedea art. 135 alin. 2 din Constituția României, spre exemplu), deci – din nou – nu există această problemă.
Sub aspect economico-tehnologic însă, chestiunea suveranismului este mai dificil de abordat, deoarece a fi complet suveran înseamnă aici să îndeplinești cumulativ două condiții: să ai resurse naturale suficiente pentru toate nevoile tale și – fundamental – să ai cele mai performante tehnologii în absolut toate domeniile în care mintea umană acționează. Concret, poți avea resurse naturale de excepție în Orientul Mijlociu, dar câte arme performante sunt produse în zonă și de către cine? Apărarea puțurilor de petrol se poate face exclusiv cu armele pe care industria statelor zonei le produce, sau cu arme cumpărate din alte țări? Câte state au resurse naturale importante, dar nu produc atât de multe bunuri de calitate, încât să fie etalon global în industriile importante (adică, acelea cu valoare adăugată mare)?
Astfel, analiza corectă a ideii de suveranism în economie și tehnologie relevă că nu există nici un stat care să aibă concomitent atât resursele naturale cele mai vaste, cât și tehnologiile de vârf în orice sferă de activitate umană, ceea ce înseamnă că există interdependență și imposibilitatea ruperii lanțurilor de aprovizionare fără a suferi pierderi sub aspectul producției, utilizării sau consumului de bunuri de înaltă calitate.
Aspectul de natură politică ar însemna că o țară trebuie să se dezvolte singură, oarecum aplicând vechea sintagmă: „prin noi înșine”. Totuși, după cum precizam mai sus, când nu produci la nivel de vârf decât câteva produse, ideea de a face totul, dar absolut totul singur, la termeni superiori, consumând materie primă cât mai puțină, și vânzând la prețuri foarte mari în toate țările lumii (asta este ecuația economică perfectă dintre consumul de materie primă și vânzarea produselor realizate pe baza acesteia) este doar un vis sau o imensă naivitate (a se vedea cum în multe țări prețul anumitor bunuri – imobiliare, mașini, echipament industrial – nu se exprimă în moneda națională, ci a altor state, mai puternice). Evident, astfel de doctrină (prin noi înșine) presupune ca cel care o promovează reușește în politică sau afaceri prin forțe proprii, fără sprijin din alte zone decât cele ale adepților săi – în caz contrar, nu e suveranism.
Iar dacă se consideră că suveranism este izolaționism, atunci putem afirma fără teamă de a greși că a crede așa ceva înseamnă că nu a avut profesori competenți de istorie și geografie nici în ciclul gimnazial, nici în cel liceal. Trei continente (două și jumătate, mai precis) sunt etern interdependente: Europa, Asia și partea de nord a Africii, iar toată istoria ne arată că imperiile de pe un continent au încercat să aibă concomitent teritorii și pe celelalte două; clima este influențată direct între cele trei zone; comerțul între aceste spații este temelia apariției dreptului privat în întreaga lume etc. A crede deci în izolaționism, raportat la harta celor trei continente înseamnă deci a te decredibiliza intelectual fără drept de apel și în final a sărăci pe baza propriilor viziuni eronate asupra realității.
De aceea, afirm cu tărie că ceea ce se consideră de către unele persoane din țara noastră că ar fi „suveranism” este în realitate o prefigurare greșit exprimată a principiului competenței politico-administrative, cu efect pozitiv asupra creșterii nivelului de trai. Îmi este greu să cred că vreun cetățean român nu este conștient de carențele economiei naționale, care nu este capabilă să producă singură cele mai bune telefoane mobile, autoturisme, tractoare, utilaje de foraj maritim, avioane de pasageri, sateliți de telecomunicații etc. Practic, ceea ce românii înțeleg din acest termen este doar o simplă pledoarie pentru competență, deoarece nimeni nu e atât de naiv încât să creadă că avem capacități tehnologico-industriale de a fi în vârful competiției economice globale – și nici măcar europene.
Totuși, se pune întrebarea: ce sunt partidele considerat-suveraniste?
Ele sunt de fapt partide ale protestului față de carențele actului politic și de guvernare, pentru că la baza succesului electoral al unui „partid din opoziție” stă întotdeauna eroarea (mai concret, o mulțime de erori) „partidului aflat la guvernare” (evident, termenul de partid este generic, el acoperind și coalițiile). În această perspectivă, trebuie avut în vedere că începând cu anul 2012, am avut de fiecare dată un nou partid în parlament, ceea ce – raportat la pragul de 5% pentru intrare – înseamnă că nemulțumirea publică este din ce în ce mai mare față de partidele care sunt de peste două decenii în parlament.
Foarte important de avut în vedere este această problemă a pragului electoral, care se coroborează cu sumele uriașe primite de partidele parlamentare anual, ca subvenție, ceea ce le permite acestora din urmă să „inunde” internetul și presa cu reclame (în lunile septembrie – noiembrie 2024 vedeam zilnic cel puțin 50 de mesaje de reclamă plătită a partidelor parlamentare, spre exemplu). Este foarte greu să concurezi cu așa ceva, dacă nu ai prea mulți bani, pentru că ești partid extraparlamentar, și atunci vei alege teme controversate, mesaje mai contondente sau chiar mai stridente pentru a fi auzit, urmând ca după ce reușești să intri în parlament, să dai mesaje mai concrete, adaptate la ceea ce consideri nevoie publică (a se vedea campania apartamentelor/caselor cu 35.000 euro, care este strict social-comercială, raportată la o problemă reală de locuire).
De aceea, singurul risc pentru țara noastră vine din campaniile politice care ignoră realitățile economice – spre exemplu, a părăsi UE înseamnă o scădere uriașă a PIB-ului, o dificultate majoră de a călători în străinătate etc. Astfel, în România nu există suveranism de tipul visului politic sau izolaționist, ci doar o dorință reală de competență în administrarea statului și economiei, iar cine are viziuni politice care nu au utilitate economică nu este suveranist, ci doar un om cu slabă pregătire economică – implicit, un om ce va avea o carieră publică scurtă, care îl va lăsa frustrat și poate chiar dispus să acționeze neinspirat, doar pentru a rămâne „în jocul politic superior”.
Cum la noi carierele politice nu durează mult, tocmai pentru că reputația politicienilor este aceea a „datului din gură fără rost, a furatului și a nefăcutului nimic”, rezultă cu grad mare de certitudine că și în anul 2028 vom avea cel puțin un nou partid în parlament, deși nu este clar ce mesaj va avea pentru a penetra o dimensiune uriașă a subvenției partidelor actual-parlamentare.
- Credeți că o conducere suveranistă ar putea diminua tensiunile din societate, sau doar le-ar accentua?
Marius Văcărelu: Raportat la cele de mai sus, în care am argumentat că suveranismul nu există la nivel politic decât sub forma unui vis imposibil de îndeplinit sau a unei autoizolări imposibil de introdus/realizat, discuția se va purta pe termeni de competență profesională sau nu.
Fiecare om politic este nu doar „un partid”, ci și un CV, în care apar atât studiile sale (sau diplomele, vizibile sau nu), cât și rezultatele profesionale, averea sa etc. Vedem că de mai bine de un deceniu electoratul caută o relație cât mai apropiată între studii, rezultatele din profesie și averea oamenilor politici, alături de o bună reputație, iar în acest sens rezultatul alegerilor din 2024, când nici un om politic sau partid nu a atins pragul de 25% este edificator.
Începând cu anul 2014, când toate restricțiile privind forța de muncă în interiorul UE au dispărut, românii au demonstrat că într-un cadru politic dificil, dominat de câteva partide și de o legislație care îngreunează succesul competenților în societate se poate totuși acționa, dar preponderent în sensul eliminării liderilor partidelor considerate a fi incompetente și corupte, și din nou relev scorul alegerilor prezidențiale din anul 2024, care au eliminat din viața politică o mare parte a vechilor structuri de putere din partidele mari.
Tensiunile în societate se reduc când buzunarele quasi-totalității populației sunt „nebătute de vânt”; când munca este răsplătită corect atât în raport de cel ce muncește, cât și față de ce primesc cei ce muncesc puțin; când infractorii ajung repede în fața instanțelor și pedepsele aplicate sunt exemplare. În lipsa acestor caracteristici ale statului eficace, nemulțumirile nu vor scădea, și va rămâne partidelor de opoziție sau extraparlamentare perspectiva de a profita de întregul context socio-economic.
Evident, un partid care ar dori să reducă/elimine din punctele tari ale economiei noastre – și aici se pot vedea minutele dezbaterilor Băncii Naționale relativ la apartenența la spațiul economic UE – ar reuși nu doar să crească tensiunea socială, ci ar ieși din prim-planul vieții politice la primele alegeri sau chiar mai devreme (în urma unor proteste publice uriașe), deoarece aceste puncte-tari nu sunt multe, iar efectele s-ar vedea instantaneu.
- În ce domenii ar putea România adopta politici mai suveraniste fără a compromite relațiile cu UE și NATO?
Marius Văcărelu: Competența este necesară oricând, iar textul Constituției României oferă direcții clare de acțiune. Nimeni nu se va supăra dacă statul nostru va reuși să se dezvolte prin forțe proprii, deoarece continentul nostru este cel mai interdependent economic (din motive geografice, și recomand tuturor să vadă rutele majore de transport din Europa, comparativ cu cele din Asia, Africa sau America Latină), astfel încât o creștere a economiei noastre profită întregului continent (omul bogat în România își cumpără autoturisme germane, italienești sau englezești de vârf, spre exemplu).
Ceea ce cer insistent însă liderii statelor vestice sunt chestiuni care țin de mecanismele corecte de funcționare a economiilor performante în secolul XXI: digitalizare; stabilitate și predictibilitate legislativă și judiciară; eradicarea sau reducerea substanțială a furtului din banii publici; dezvoltarea pe cât posibil armonioasă a județelor, iar nu creșterea pe câțiva poli urbani de creștere, ceea ce nu este nici pe departe ceva vătămător intereselor statului și economiei.
Izolaționismul, după cum spuneam mai sus, nu există: depindem direct de cât exportăm, pentru că majoritatea prețurilor noastre la produsele importante sunt exprimate în euro, iar acest lucru este 200% edificator.
- Există riscul ca suveranismul să conducă la tendințe autoritare în interiorul structurilor de securitate?
Marius Văcărelu: Sistemele de forță nu au, din punct de vedere juridic, o funcționare pe deplin democrată (relația ierarhică și subordonarea fiind mai extinse decât în mediul economic sau administrativ-civil).
Singurele discuții pot fi legate de opțiunile personale ale membrilor acestora, iar dacă le exprimă doar la vot nu există probleme. În caz contrar, au oricând posibilitatea de a trece în rezervă și a urma o carieră politică – după cum am văzut, se poate ajunge în țara noastră ca general în rezervă și în funcția de prim-ministru.
De fapt, o analiză a legislației electorale europene va releva că zeci de ani militarii nu aveau drept de vot, și aveau și alte restricții prevăzute prin lege (spre exemplu, legate de căsătorie), ceea ce a creat în secolul XIX expresia: „armata este mută”. Asta nu înseamnă că nu se pot realiza studii și sinteze care să analizeze vulnerabilitățile statului inclusiv la nivelul politic, dar sarcina de a le rezolva aparține partidelor parlamentare, deoarece ele trasează prin legi (acte normative) cadrul de acțiune al instituțiilor publice și private dintr-o țară.
Țara noastră a reușit în acești 35 de ani post-1989 să arate că este un stat suficient de funcțional politic, pentru că schimbările de putere au fost întotdeauna pașnice, deciziile instanțelor judecătorești și ale Curții Constituționale au fost respectate – indiferent cât de bune sau corecte au fost etc. Astfel, s-a demonstrat că suntem o națiune capabilă, care realizează lucruri remarcabile, chiar și când clasa politică este de slabă calitate, iar aici trebuie să învederăm că între anul 1999 – decisiv pentru direcția noastră integratoare în spațiul civilizațional de secol XXI – și anul 2024 PIB-ul României a crescut de nouă ori, ceea ce este o performanță reală, indiferent de scala de măsurare a indicatorilor statistici naționali.
Îmi e foarte greu să cred că structurile de forță nu au o minimă educație în istorie și geografie. În istorie au fost doar cinci imperii care au dominat teritorii pe trei continente deodată, și toate au înglobat pentru diferite perioade și o parte din teritoriul nostru (Imperiul Persan, cel al lui Alexandru Macedon, cel Roman, cel Bizantin și cel Otoman). De asemenea, sute de ani românii au avut concomitent drept vecini minim două imperii, dacă nu trei sau chiar patru, indiferent cum se intitulau acestea (expansiunea teritorială era specifică la toate frontierele noastre), ceea ce a obligat conducătorii formațiunilor politice românești să aibă o diplomație complexă și foarte costisitoare, cu mult peste nivelul pe care situația politico-militară internă o permitea, astfel încât cheltuielile făcute în domeniul politicii externe au avut procente însemnate în visteria domnitorilor. Or, dacă structurile de forță nu știu acest lucru, poți să îți pui întrebarea cum se organizează concursurile de de admitere a personalului lor – iar dacă au nevoie de instruire, le pot ține eu câteva prelegeri lămuritoare pe teme geopolitice contemporane sau istorice.
- Credeți că o guvernare suveranistă ar modifica relația dintre stat și instituțiile de forță?
Marius Văcărelu: O guvernare competentă nu va fi una care să ignore legea fundamentală, și – repet – acolo sunt trasate liniile directoare ale apărării și promovării interesului de stat.
O guvernare care să promoveze izolarea politico-economică a țării noastre, raportat la structura economiei naționale, precum și a geografiei transporturilor este imposibilă, pentru că nici un sector de activitate nu va mai putea să își mențină nivelul de funcționare de azi, ci ar regresa instantaneu. Astfel, anumite perspective politice naive ar duce la o presiune publică extraordinară, imposibil de blocat sau deviat spre alte ținte. În consecință, este greu de crezut că se va modifica ansamblul de norme juridice ale sistemelor de forță, implicit, relația lor cu mediul politic și social.
- Ce factori psihologici îi determină pe oameni să susțină sau să respingă un model suveranist de guvernare?
Marius Văcărelu: Dacă dorim să credem că suveranismul este ceva la nivel intențional, politic, de natura „prin noi înșine”, există un factor foarte clar care accentuează această idee, anume, existența sistemelor de învățământ. Ele sunt responsabile de crearea unor elite, iar a fi elită însemnă a dezvolta ceea ce este, precum și a preîntâmpina/bloca/diminua orice pericol amenință o țară. Oricare altă interpretare este naivă, pentru că în caz contrar, ar însemna că sistemele de învățământ – și în special universitățile – sunt incapabile de a forma elite.
Să nu uităm că oamenii nu au timp să studieze subtilitățile bugetului public național, dar vor cunoaște imediat rezultatele unei fiscalități proaste; nu au timp să studieze planurile de dezvoltare a orașelor, dar vor cunoaște imediat rezultatele unor planuri de urbanism proaste.
De fapt, în secolul XXI, marele pericol pentru politicieni este faptul că toți oamenii pot vedea exemple de bună guvernare în alte țări (internetul oferă azi în timp real imagini, documente, cărți de studiu ale bunei guvernări etc.), și caută să fie reproduse în statele lor, ceea ce înseamnă că se presiunea publică crește în direcția reducerii numărului de incompetenți și „pilangii” din politică și administrația publică.
În acest secol, omul contemporan poate și dorește să călătorească și peste granițele țării sale, iar cel care nu poate să o facă din motive economice poate munci mai mult și astfel își va îmbunătăți starea financiară, măcar pentru câteva scurte vizite în străinătate; dar dacă nu poate călători pentru că nu vorbește nici o limbă străină, atunci poate învăța măcar câteva sute (de cuvinte), și astfel va putea călători și compara.
Nu există predispoziție pentru „reținere”, deoarece este în esența vieții umane să vrem mai mult și mai bun, dar este la fel de clar că o conducere politică incompetentă naște reacții negative în societate, care însă se pot sintetiza cu formula suverană „noi, prin noi înșine, putem mai mult și mai bine”.
Evident, izolaționismul aparține doar celor ce pretind că nu înțeleg interconectivitatea dintre oameni și spațiile geografice, de la climă la transporturi de bunuri și persoane. Realitatea ne arată că avem contact cu bunuri produse în mai multe țări aproape în fiecare oră – de la autoturisme și vestimentație, la produse electronice și conținutul reclamelor stradale, deci o astfel de opțiune afirmată este doar un joc de afirmare socială și nimic mai mult, pentru că și cel mai izolaționist om tot ne va spune din memorie numele a cel puțin 100 de branduri străine din orice sferă a economiei sau vieții publice.
- Poate o guvernare suveranistă contribui la un sentiment sporit de securitate psihologică?
Marius Văcărelu: O guvernare de succes înseamnă că umple cât mai multe buzunare pe termen cât mai lung – am simplificat definiția reușitelor politico-administrative într-o formulă ușor de folosit.
Dar bunăstarea (buzunarul plin) nu crește decât dacă anumite condiții privind sistemul juridic, economic, medical și de protecție socială funcționează la parametri ridicați, iar oamenii înțeleg acești indicatori fără mijlocirea prea multor filtre, deoarece imperfecțiunile sistemului administrativ afectează viața omului zi de zi. Dacă acești indicatori sunt pe deplini funcționali speranța de viață crește, iar încrederea în potențialul național crește și el. Poate se uită că între anul 1989 și 2024 speranța de viață în România a crescut cu 9 ani, de la 68 la 77, ceea ce înseamnă că de fapt oamenii s-au simțit mai siguri pe viața lor, mai relaxați și mai capabili de a trăi confortabil – sentiment pe care în istorie poporul român nu l-a prea întâlnit.
De fapt, orice propunere de aranjament politico-juridic care este înțeles de cetățeni ca o amenințare asupra bunăstării este respinsă imediat, rămânând celor ce promovează în fapt politici incompetente au imorale să mintă atât de mult încât să convingă publicul de bunele sale intenții (și pentru asta poate folosi apariții la televiziuni în care desenează grafice, spre exemplu). În final, efortul de a înlătura astfel de persoane nocive poate fi uriaș, dar costurile naivității față de propaganda politică sunt foarte mari și se plătesc în primul rând de cei care au crezut în ea. Aceasta este o lecție a istoriei, și cine nu o învață înainte de a avea 25 de ani, „amarnic va plânge mai târziu”.
