La data la care se împlinesc 205 ani de la nașterea sa, am ales să prezentăm, în cel de-al patrulea episod al seriei „Oameni care au schimbat lumea”, viața și realizările lui Otto von Bismarck.
Otto Eduard Leopold von Bismarck, prinţ von conte von Bismarck-Schonhausen, duce von Lauenburg, s-a născut la 01.04.1815, la Schonhausen, Altmark. A fost prim-ministru al Prusiei (1862-1873, 1873-1890) şi fondator şi prim cancelar (1871-1890) al Imperiului German. După constituirea imperiului, a aplicat cu abilitate şi politici pacifiste în relaţiile externe, reuşind să asigure pacea în Europa timp de aproximativ două decenii. Dar în probleme interne moştenirea sa a fost mai puţin apreciată, deoarece nu a reuşit să se ridice deasupra tendinţelor autoritare ale moşierimii din care şi el se trăgea.
Bismarck s-a născut în Schönhausen, în vechea provincie numită „Mark Brandenburg”, la vest de Berlin. Tatăl său, Ferdinand von Bismarck, era ofițer, iar mama sa Wilhelmine Menken provenea dintr-o familie burgheză. Educația și-a început-o în școala gimnazială „Friedrich-Wilhelm” și apoi la liceul umanist „Graues Kloster”. La vârsta de șaptesprezece ani devine student la Universitatea „Georg-August” din Göttingen, iar apoi la Universitatea „Friedrich-Wilhelm” din Berlin. Deși dorea să devină diplomat, a reușit să obțină doar poziții administrative minore în Aachen și Potsdam. Munca depusă în cadrul acestor servicii îi părea plictisitoare și monotonă, drept pentru care deseori neglija îndatoririle sale oficiale, preferând în schimb să se amestece în înalta societate. După moartea mamei sale în 1839, Bismarck preia proprietățile familiei din Pomerania. Circa opt ani mai târziu se întoarce în Schönhausen, unde se implică în politica locală. Se însoară cu aristocrata Johanna von Puttkamer în 1847, cu care a avut o fiică (Marie) și doi fii (Herbert și Wilhelm).
În 1847, intră in politică ca delegat in Dieta Unită a Prusiei (Parlamentul Prusiei). Prima impresie pe care a lăsat-o în lumea politică a fost cea a unui latifundiar isteț, cu viziuni conservatoare, imagine care s-a văzut cel mai bine în timpul revoluțiilor naționalist-liberale care au măturat Europa în 1848, revoluții prin care națiunile cereau mai multă libertate și dreptul de a se autoguverna.
Patru ani mai târziu, Bismarck a fost pus în fața realităților naționalismului, când a fost trimis la Frankfurt pentru a reprezenta Prusia în cadrul Confederației Germane, o ligă formată din 39 de state germane. Toate aceste state erau divizate, unele se aflau în sfera de influență a Prusiei, majoritatea celor din sud erau dominate de Austria. Marele merit al lui Bismarck s-a concretizat în exploatarea circumstanțelor existente, astfel încât să poată face posibilă unificarea statelor într-o Germanie unitaă sub controlul Prusiei și nu al Austriei.
În 1859 este numit ambasador la St. Petersburg, iar trei ani mai târziu ambasador la Paris, ocazie cu care reușește să se familiarizeze cu marile probleme politice europene.
La 22.09.1862, Wilhelm I îl convoacă la Potsdam. Regele nu și-a putut pune în aplicare proiectele militare și îi arată lui Bismarck actul de abdicare pe care îl pregătise. Tot în acest an este numit președinte al Consiliului de Miniștri din Prusia.
În 1864, Germania a fost reunificată și au urmat trei războaie în care Bismarck a atacat și a învins Danemarca și a revendicat ducatele Schleswig și Holstein. Apoi, în 1866 învinge Austria, anexează statele sudice germane. Faptul că puterea Prusiei creștea pe zi ce trece, l-a detrminat pe Bismarck să îl atragă pe Napoleon al III-lea într-un război în care a reușit să anexeze Alsacia și Lorena.
În 1871 este proclamat Imperiul German, iar Bismarck este numit cancelar pentru următoarele două decenii. Pe plan intern, a aplicat aceeași politică și strategie pe care a folosit-o pentru stabilirea hărții Europei. Neavând niciun partid care să-l susțină, cerea de la toți loialitatea absolută, pe care o și obținea. În caz contrar, recurgea la forță, cum s-a întâmplat mai întâi în cazul catolicilor, cărora le-a aplicat amenzi usturătoare și le-a stabilit taxe destul de mari; a venit apoi rândul polonezilor și al socialiștilor. A mituit și amenințat presa. În plan extern a dus o politică conservatoare și pacifistă, printr-un sistem de alianțe care avea să păstreze pacea în Europa pentru mai bine de o jumătate de secol, dar care până la urmă, avea să se dovedească fatală pentru toate parțile implicate în Primul Război Mondial.
Bismarck a devenit cunoscut sub porecla de „Cancelarul de fier” pentru că folosea adesea sintagma „sânge și fier” în discursurile sale, deși aceste discursuri nu se refereau la războaie, ci la bugete. El cunoștea suficient de bine limitele puterii și era un maestru al războiului controlat.
Rămâne la putere timp de 28 de ani și va fi îndepărtat de la putere de tânărul Wilhelm al II-lea. La înscăunarea sa din 1888, acesta a declarat în cercul de apropiați: „Îl las pe bătrânul morocănos 6 luni. Apoi voi guverna eu însumi”.
Lupta între cei doi izbucnește în anul 1890 și se sfârșește în anul 1894. În acești ani Wilhelm II îi cere demisia lui Bismarck, iar când acesta o prezintă regele îi trimite o scrisoare de adio prin care îl numește duce de Lauenburg, general de cavalerie, feldmareșal și îi oferă, printre altele, portretul său în mărime naturală.
Patru ani mai târziu, la 30.07.1898, moare pe moșia sa lângă Hamburg. Și-a petrecut ultimii ani scriindu-și memoriile.
Sursă foto: tonsoffacts.com
