În luna martie a acestui an, un satelit chinez părea că se dezintegrează spontan pe orbită, lăsând în urmă resturi deasupra Pământului. Dacă Beijingul știa ce s-a întâmplat nu a spus nimic. A explodat sistemul de propulsie? A existat o coliziune? Sau a fost o conspirație?
Misterul a persistat până luna trecută, când un astronom de la Centrul de Astrofizică din SUA a elucidat situația. Satelitul chinez, Yunhai 1-02, s-a ciocnit cu o bucată de deșeu, o bucată ce provenea din rămășițele unei rachete rusești ce fusese lansată în 1996, explică Adam Minter într-un editorial pentru Stars & Stripes.
A fost primul astfel de eveniment major de pe orbita Pământului din 2009 încoace și cu siguranță nu va fi ultimul. Datorită progreselor tehnologice și a costurilor din ce în ce mai reduse tot mai multe țări și companii multinaționale se pregătesc să lanseze diverse dispozitive pe orbită. În acest scenariu, este clar că riscul de coliziune va crește. Problema deșeurilor spațiale reprezintă una dintre puținele aspecte în care adversarii geopolitici și rivalii corporatiști ar trebui să găsească un numitor comun sau, cel puțin, așa sperăm.
O lucrare publicată în 1978 a prezentat un scenariu sumbru. Pe măsură ce numărul de sateliții a crescut, a crescut și numărul coliziunilor. Fiecare coliziune ar produce, la rândul său, resturi care generează mai multe coliziuni. Rezultatul ar putea fi o centură de gunoi spațial atât de dens încât ar face anumite orbite de joasă altitudine ale Pământului inutilizabile. Studiul a generat un interes puternic la NASA, care a înființat un birou pentru programul de resturi orbitale pentru a rezolva problema.
În 1995, agenția americană a emis primul set de linii directoare pentru limitarea resturilor spațiale. Printre altele, a propus ca sateliții să fie proiectați pentru a reintra în atmosfera Pământului în termen de 25 de ani de la finalizarea misiunii. Alte țări care călătoresc în spațiu și Națiunile Unite au urmat cu propriile lor orientări. Dar majoritatea statelor nu a considerat această problemă una urgentă, pentru că nu a experimentat încă o coliziune distructivă între nave spațiale și deșeuri, motiv pentru care nu s-a avansat în luarea unor măsuri concrete.
În 2007, China a lansat o rachetă balistică la unul dintre vechii săi sateliți meteo, producând cel mai mare nor de resturi spațiale monitorizat vreodată. Doi ani mai târziu, un satelit de comunicații rus nefuncțional s-a ciocnit cu unul funcțional operat de Iridium Satellite LLC, producând aproape 2.000 de bucăți de resturi cu un diametru de cel puțin 4 inci. Oricare dintre aceste fragmente ar putea provoca daune potențial catastrofale în cazul unei coliziuni.
De atunci, situația a devenit tot mai precară. Peste 100 de milioane de bucăți de deșeuri spațiale orbitează acum Pământul. Deși marea majoritate au dimensiunea boabelor de nisip sau mai mici, cel puțin 26.000 de bucăți sunt suficient de mari pentru a distruge un satelit. Pe măsură ce mai multe entități încearcă să acceseze orbita în scopuri științifice și comerciale, probabilitatea unei coliziuni crește rapid. Aproximativ 4.000 de sateliți operaționali sunt acum pe orbită; în anii următori, acest număr ar putea crește la peste 100.000.
Companii, precum SpaceX, construiesc „constelații” de noi sateliți care vor fi vulnerabili la resturi de tot felul. Pe măsură ce orbita Pământului devine o arenă din ce în ce mai importantă pentru competiția militară, există și riscul ca aceste coliziuni să fie interpretate greșit ca fiind altceva decât un accident, iar lucrurile să degenereze.
Deci, ce se poate face? În primul rând, ar putea fi utilă cooperarea între națiunile spațiale. Tratatul privind spațiul cosmic din 1967, negociat în timpul unei curse spațiale anterioare, cu puține contribuții din partea Chinei, are mare nevoie de o actualizare. În special, dispozițiile care acordă țărilor drepturi de proprietate permanente asupra obiectelor lor în spațiu complică eforturile de curățare a resturilor. Ar putea China să elimine unilateral un satelit rus defunct – care ar putea conține proprietate intelectuală valoroasă – dacă propriul său echipament ar fi expus unui risc iminent? O mai mare claritate a răspunsurilor la astfel de întrebări ar putea contribui la creșterea încrederii și cooperării.
Apoi, NASA ar trebui să finanțeze cercetarea tehnologiilor de eliminare a resturilor – cele demonstrate recent de Astroscale, un start-up japoneză, pentru a oferi un exemplu. De asemene, ar trebui să ia în considerare parteneriatele cu companiile care le dezvoltă. SUA ar trebui să caute, de asemenea, să extindă Acordurile Artemis, un cadru de cooperare spațială care include până acum alte 11 țări. Pe măsură ce se alătură mai multe națiuni, protocoalele de limitare a deșeurilor, cum ar fi cerința de a specifica ce țară are responsabilitatea planificării eliminării resturilor la sfârșitul misiunii, ar trebui să devină o rutină.
Niciuna dintre aceste măsuri nu poate fi adoptată prea curând, dar, în timp, ar trebui să contribuie la transformarea spațiului într-un loc în care țările și companiile să colaboreze, nu să rivalizeze într-o manieră total neconstructivă.
Sursă foto: news.mit.edu
