Asistăm de la începutul acestui an la ceea ce pare a fi un interminabil șir de raportări zilnice despre îmbolnăviri, decese, probleme medicale grave – toate cauzate de coronavirus. Iar această situație este una globală – am ajuns în situația în care state ce se declarau ca intangibile chiar și în fața unui virus cu un grad de transmitere enorm să fie puse în genunchi. Spre exemplu, SUA a depășit de ceva vreme 2000 de îmbolnăviri zilnic iar economia se îndreaptă cu pași rapizi către o prăpastie: se preconizează o rată a șomajului de peste 30%.
Apar însă și vești bune, atât în plan medical, unde Italia a raportat o scădere constantă a cazurilor, cât și economic, acolo unde tot mai multe state conștientizează nevoia unor măsuri de susținere a afacerilor afectate de criză.
Tocmai în acest context al unei mult dorite relansări economice la nivel global se ridică o întrebare. Cine este responsabil de ceea ce s-a întâmplat, o criză pentru care nota de plată va fi achitată de cetățenii statelor, din banii cărora vor fi implementate măsurile.
Răspunsul evident este că o asemenea criză duce vina în principal către zona guvernamentală, cea care avea obligația de a lua din timp și în mod adecvat măsurile necesare prevenirii scenariului în care ne aflăm. Atitudinea relaxată, delăsătoare în anumite cazuri, a permis virusului să pătrundă și să se dezvolte în medii extrem de vulnerabile. Dacă în SUA președintele Trump se lăuda că virusul nu va pătrunde din China deoarece el are situația sub control, în România avem un guvern și o clasă politică în general mai degrabă interesați de soarta anticipatelor decât de sănătatea noastră. Astfel de exemple de guvernanță deficitară au permis atingerea unui punct extrem de apropiat de colapsul sistemului sanitar – și nu doar în România, nepregătit pentru rata de transmitere a unui asemenea virus.
„Puterea exemplului funcționează doar în cazul exemplului de putere”, amintea Samuel Huntington într-o analiză din 1981. Iar această afirmație a fost perfect valabilă într-o lume globalizată în care state satelit – că ne place sau nu, acesta este locul nostru în lume, nu au avut ce exemplu să urmeze în gestionarea eficientă a unei crize. Da, ulterior, după ce o parte din marile puteri s-au trezit la realitate, am avut de unde să obținem inspirație – vezi cazul Germaniei și, parțial, cel al Chinei. Dar până atunci media a prezentat zilnic o înșiruire de hotărâri și decizii haotice, greșite ale unor lideri, lucruri care ne-au adus în situația în care a fost nevoie ca cei care decontează situația – economic și uman, să fie tot cetățenii, iar cei care salvează situația să fie medicii și armata.
Nimeni, cel puțin din perspectivă geopolitcă, nu aștepta de la România să fie un exemplu de gestionare a crizei și, din nefericire, nu s-au înșelat. Însă această incompetență de guvernare a părut să fie în foarte multe momemente la fel de pandemică precum și coronavirus.
Totuși, pe baza a ce ar fi trebuit să fie luate deciziile corecte de către guvernanți? Vorbim de o criză medicală ce a ținut prima pagină doar în secțiunile externe ale jurnalelor de știri până în luna martie. Până atunci nu a părut să existe vreun imbold sau vreo idee conform căreia românii sau alți europeni ar trebui să se pregătească sau să ia măsuri. Astfel de campanii de informare, care au un grad înalt de utilitate publică, sunt generate de guverne, care acționează în baza unor informații primite de la instituții abilitate (vezi OMS) și servicii de informații. România nu a văzut astfel de campanie de informare anterior lunii martie – TVR, televiziune de stat, nu a lansat în spațiul public ideea unui pericol pentru care ar fi trebuit să ne pregătim.
În contextul lipsei unor avertismente publice, se naște întrebarea legitimă: nu au existat informații referitoare la o foarte probabilă pandemie de coronavirus? Iar întrebarea poate fi adresată tuturor statelor ce se confruntă acum cu o criză medicală fără precedent. Dacă aceste informații au lipsit, a cui ar putea fi vina, a serviciilor de informații? A organizațiilor globale menite a preveni o astfel de situație, precum OMS?
România a fost ocolită până acum de o controversă publică între decidenții din guvern și structurile de intelligence ce ar fi trebuit să avertizeze din timp referitor la potențiala criză. SUA se află la polul opus, acolo unde președintele Donald Trump și comunitatea de informații continuă să se poziționeze de multe ori antagonic. Fie că vorbim despre avertismente ce ar fi fost lansate către Trump anterior sosirii virusului în SUA sau despre originea pandemiei, pare că decizionalii americani, în frunte cu președintele, au suficient de multe nemulțumiri legate de modul în care serviciile de informații au prevenit criza. În România, întrebările despre rolul structurilor de intelligence în informarea privind coronavirus au fost lansate în spațiul public de ceva vreme și probabil, în spatele ușilor închise, s-au dat și niște răspunsuri. Ceea ce putem sublinia ca pozitiv este că nu ne aflăm într-o paradigmă în care până și ultimul cetățean poate observa existența unei falii între directori de servicii și cei pe care ar trebui să îi informeze.
Este imposibil să găsim un răspuns la întrebarea lansată în titlu, cel puțin pentru moment. În același timp, ar fi greșit să alocăm vina unei singure părți – guvernare sau intelligence, din moment ce deciziile ce trebuiau luate pentru prevenirea situației regretabile în care încă ne regăsim erau obligatariu să aibă la bază un input consistent din partea ambelor părți. Lipsa unei strategii prin care să se minimizeze impactul pandemiei – nu doar în România, ci în toate statele atinse de acest virus, reprezintă eșecul tuturor ce poartă responsabilitate, iar guvernele și structurile de informații sunt în prim plan. Mergem însă mai departe cu speranța că această pandemie va genera procedurile necesare pentru viitoare astfel de situații – care în mod cert vor mai exista, dar și cadrul de cooperare la nivel global prin care să ne putem redresa cu toții.
Sursă foto: politico.eu
