Pandemia globală de COVID-19 a adus cu sine efecte economice severe națiunilor din întreaga lume. Chiar dacă țările se luptă pentru a face față noului coronavirus, China continuă să conteste normele stabilite.
De exemplu, forțele navale chineze au navigat prin strâmtoarea Miyako, iar ca răspuns Statele Unite au desfășurat nave prin Strâmtoarea Taiwanului, chiar în timp ce Marina SUA se ocupă și de criza COVID-19 (care a lovit inclusiv USS Kid), ceea ce a determinat ca un transportator de aeronave să fie deviat către Guam.
În timp ce aceste acțiuni ale Chinei pot fi percepute drept acțiuni de testare a disponibilității militare a Japoniei, Taiwanului și Statelor Unite în această perioadă dificilă, ele ar putea fi, de asemenea, orientate spre atragerea SUA într-o forțare a tendințelor imperiale americane pe termen lung.
În cartea sa „The Rise and Fall of the Great Powers: Economic Change and Military Conflict from 1500 to 2000”, istoricul Paul Kennedy vorbește despre conceptul de „supra-extensie imperială”, descriindu-l drept un fenomen ce se petrece atunci când un imperiu se extinde atât de mult încât nu se mai poate auto-susține și nu își mai poate poate duce la bun sfârșit angajamentele.
Chiar dacă SUA nu sunt un imperiu în adevăratul sens al cuvântului, precum Imperiul Roman sau cel Britanic, poziția de lider global și ambițiile de hegemon ale sale în actualul sistem internațional se pot traduce într-o formă de imperialism. În același timp, un principiu chinezesc vechi din „Arta Războiului” a lui Sun Tzu este acela de a câștiga fără luptă.
China a afirmat în repetate rânduri că nu încearcă să înlocuiască SUA în sistemul internațional. Deși acest lucru poate părea doar o simplă mascare a intențiilor reale, ar putea exista un mare adevăr în cele declarate de administrația de la Beijing. Scopul Chinei poate fi acela de a atreage SUA într-o extindere imperială – iar gigantul asiatic va trebui apoi să evite aceeași capcană.
În loc să devină puterea dominantă în toate domeniile, abordarea Chinei este, probabil, să împiedice orice națiune să obțină o astfel de putere. Acest lucru îi va permite să își afirme selectiv puterea de a modela evenimente și sisteme în avantajul său. Totodată, va evita să mențină costuri ridicate ale unei puteri dominante. Și, astfel, scopul Beijingului nu mai este o confruntare de tip „win-lose” cu SUA.
A nu juca jocul cu sumă nulă înseamnă că statul asiatic nu trebuie să fie mai bun decât SUA, ci trebuie doar să submineze dominația americană. Acest lucru face ca atragerea SUA în supra-extensie imperială să fie o opțiune atractivă.
Am văzut primele semne ale unei astfel de strategii după falimentul Lehman Brothers. În 2009, în timp ce Statele Unite și restul lumii încercau să se recupereze dintr-o recesiune economică majoră, China și-a formulat activ revendicările în Marea Chinei de Sud, acțiuni ce au necesitat un răspuns din partea SUA, care inevitabil a fost nevoită să își consume resurse, inclusiv financiare, în această direcție.
Mai recent, China și-a dezvoltat capabilitățile navale, printre care și pe cele de asistență umanitară și de salvare în caz de dezastre (HADR). Capacitatea Chinei de a pune în scenă operațiunile HADR în regiunea Asia-Pacific ridică următoarea întrebare: Ar trebui ca SUA să își sporească desfășurarea forțelor în Asia-Pacific pentru a împiedica China să devină liderul regional în operațiuni de tip HADR? Într-o perioadă în care SUA se confruntă cu o criză medicală majoră, fiind națiunea cu cel mai mare număr de decese cauzate de COVID-19, activitatea crescută chineză în regiunea Asia-Pacific nu face decât să consolideze ipoteza cu privire la supra-extensie imperială.
Totuși, factorii de decizie de la Washington nu sunt nici orbi, nici ignoranți și vor face tot ce pot pentru a evita supra-extensia imperială. Solicitarea sprijinului din partea aliaților pentru a împărți sarcina angajamentului ar putea fi o modalitate de a menține dominația în mod eficient cu costuri mai mici.
Sursă foto: vontobel.com
