O recentă afirmație, aparent inofensivă, a Ministrului Apărării, Radu Miruță, privind o posibilă trimitere de trupe românești în Groenlanda pentru a o apăra de o invazie americană, a creat mai multe controverse decât ar fi trebuit. Dar dacă tot specificul românesc ne cere să acoperim subiectele importante cu discuții de care o anumită parte a clasei politice se poate folosi pentru a răspândi dezinformări și a discredita statul român ca întreg, mi-am propus să spun câteva lucruri legate de acest subiect.
Precedentul creat prin acțiunile de forță din Venezuela împotriva lui Nicolás Maduro ne arată că pragmatismul strategic american poate căpăta forme radicale, dând greutate vechilor afirmații ale lui Donald Trump privind dorința de a anexa Groenlanda. Deși scenariul pare unul fabulos, el este ancorat într-o realitate economică dură: Groenlanda nu este doar un deșert de gheață.
Miza este uriașă și privește direct viitorul tehnologic al lumii. Vorbim despre un subsol bogat în pământuri rare, esențiale pentru tehnologia verde și industria semiconductorilor, dar și despre deschiderea unor noi rute comerciale maritime prin topirea ghețarilor, care ar putea scurta drastic transportul între continente. Din punctul meu de vedere, acest atac este unul psihologic la adresa Europei, menit să testeze reziliența continentului în fața controlului asupra resurselor viitorului.
Poziționarea României față de Groenlanda ar trebui să fie motivul pentru care să adoptăm aceeași abordare ca în cazul Ucrainei: să nu trimitem vreun soldat român. Totuși, aceeași poziționare geografică trebuie să fie motivul pentru care să trimitem trupe, chiar și nesemnificative. Un atac asupra Groenlandei este, în esență, un atac direct asupra suveranității Danemarcei, un stat membru al Uniunii Europene. Această agresiune asupra unui partener european justifică pe deplin dreptul României de a avea un cuvânt de spus și o reacție fermă.
În ceea ce privește Ucraina, România merge pe ideea de a tăcea și de a face, urmărind trendurile europene. Abordarea nu e rea, deoarece de securitatea noastră depinde și cea a Ucrainei. Însă, dacă în cazul Ucrainei ne-am poziționat astfel încât să mulțumim și cetățenii, și partenerii internaționali, în cazul Groenlandei ar trebui să facem un exces de zel. Statele europene cu greutate s-au poziționat deja în solidaritate deplină cu Danemarca, în timp ce România a ales tăcerea. În ciuda parteneriatului strategic cu Statele Unite, datoria noastră de membri UE ne obligă să fim solidari cu Copenhaga pe toate planurile.
Invadarea Groenlandei de către americani ar duce la destrămarea NATO, dar de ce să fie trimise trupe sub jurisdicția Alianței, când acestea pot fi trimise sub egida Uniunii Europene? Astfel, România ar trebui să iasă din această „carapace rușinoasă”, o stare de pasivitate diplomatică în care Bucureștiul așteaptă mereu “semnalul” de la aliații săi înainte de a-și exprimă viziunea
Este momentul să arătăm că ne merităm locul la masa negocierilor. Indiferent că vorbim despre presiuni diplomatice sau prezență militară simbolică, România trebuie să demonstreze prin următoarea sa acțiune geopolitică faptul că poate fi relevantă prin forțe proprii.
Actualul context internațional ne obligă să acceptăm existența unei rupturi în cadrul NATO, dar aceasta nu trebuie să ducă la o destrămare totală. Din contră, acest caz ar trebui să ne ambiționeze să creăm un al doilea pilon în cadrul Alianței: pilonul european. Avem nevoie de o structură de apărare robustă care să nu trebuiască să fie sprijinită constant de pilonul american, ci să stea dreaptă și mândră lângă acesta.
Sursa foto: TEFI
